…de fotografia proaspătă prinsă în ramă sub sticla curățată recent. Nu era o femeie necunoscută, așa cum mă așteptam. Era eu. Chipul meu, zâmbind, în rochia pe care o purtasem în ziua nunții.
Mi s-au înmuiat genunchii. Am făcut un pas înapoi, dar pământul părea că se mișcă sub mine. Nu înțelegeam. Am clipit de mai multe ori, sperând că e doar o iluzie. Dar fotografia era acolo, perfectă, reală, așezată cu grijă.
În jur, liniștea cimitirului devenise apăsătoare. Se auzeau doar frunzele uscate care foșneau la fiecare adiere de vânt. M-am aplecat, tremurând, și am atins piatra rece. Sub fotografia mea era scris un nume. Numele ei. Dar aceeași dată de naștere ca a mea.
O clipă am simțit că nu mai respir. Cum era posibil? O coincidență? Sau… ceva mult mai înfricoșător? M-am ridicat brusc, uitând de flori, și am început să privesc în jur. Nici țipenie de om.
Am scos telefonul din buzunar și am sunat pe soțul meu. Vocea lui era calmă, obișnuită. „Ce faci, dragă?” a întrebat. Mi s-a strâns inima. „Sunt… la cimitir”, am spus. O tăcere grea s-a lăsat la celălalt capăt.
„La care cimitir?” a întrebat, mai încet. „La cel unde e îngropată… prima ta soție.” Am auzit un oftat lung, apoi un ton rece, tăios: „Ți-am spus să nu mergi acolo.”
Am rămas fără cuvinte. „Dar… de ce? De ce e totul atât de îngrijit? Cine a pus o poză cu mine acolo?”
N-am primit răspuns imediat. Doar respirația lui grea, sacadată. Apoi vocea lui s-a schimbat, devenind aproape șoptită. „Pentru că nu e ceea ce crezi…”
Am simțit cum mi se strânge pieptul. „Ce vrei să spui?” am întrebat, dar el a închis. M-am uitat din nou la piatră. Atunci am observat ceva ce nu văzusem mai devreme – o cutiuță mică din lemn, așezată la baza mormântului, sub o piatră.
Am îngenuncheat, am dat piatra la o parte și am deschis cutiuța. Înăuntru erau mai multe fotografii cu mine, făcute fără știrea mea: la magazin, în grădină, în casa noastră. Iar în fiecare colț al pozelor era scris cu pixul același cuvânt: „Iartă-mă.”
Am început să tremur. M-am ridicat brusc, am aruncat cutiuța și am fugit spre ieșirea din cimitir. Inima îmi bătea nebunește. Când am ajuns la poartă, l-am văzut. Stătea lângă mașină, cu buchetul pe care îl scăpasem.
„De ce ai venit?” m-a întrebat calm, dar în ochii lui nu mai era nici urmă de blândețe. „Ai spus că vrei să închizi ușa trecutului. Dar unele uși nu se închid, dragă mea. Se deschid.”
Am făcut un pas înapoi. În mâna lui, lângă flori, am zărit fotografia mea ruptă în două.
„Ea nu a murit în accident”, a spus el, privindu-mă fix. „A murit pentru mine. Dar tu… tu ai apărut exact în ziua în care am pierdut-o. Aceeași zi, aceeași oră, aceeași privire…”
Am vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Lumea se învârtea, iar imaginea din fața mea se estompa. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e vocea lui, șoptind: „Nimic nu e întâmplător…”
Când m-am trezit, eram acasă, în pat. Totul părea normal. Doar că pe noptieră, lângă mine, era același buchet de crini albi. Iar sub el, o fotografie… cea de la mormânt.
Atunci am înțeles: unele povești nu se termină la cimitir. Încep acolo.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.