Mihai făcu un pas înapoi, simțind cum aerul rece al sălii i se taie dintr-odată. Se uita la Clara cum râdea cu copiii, cum le ștergea gurile murdare de sos și cum le spunea ceva ce-i făcea să chicotească. Nu-și amintea s-o fi văzut vreodată mai frumoasă. Poate pentru că acum, în ochii ei, era altceva — puterea unei mame, lumina unei femei care nu mai depindea de nimeni.
Își dădu seama că nu avea dreptul să se apropie. Și totuși, fiecare parte din el voia s-o facă.
După eveniment, Clara ieși în curte, ținând copiii de mână. Mihai a prins curaj și s-a apropiat.
— Clara… putem vorbi un minut?
Ea se întoarse, fără zâmbet, dar nici fără ură. Doar oboseală în privire.
— Despre ce? Despre cum m-ai lăsat fără nicio explicație? Sau despre cum n-ai întrebat niciodată dacă eram bine?
Mihai tăcu.
— Despre ei, spuse încet. Sunt… ai mei, nu-i așa?
Clara se uită în jur, asigurându-se că micuții nu aud.
— Ce contează acum, Mihai? Au trecut șase ani. I-ai ales pe alții în locul nostru.
— Nu știam! izbucni el. N-am știut niciodată că ai rămas însărcinată!
Ochii Clarei se umpluseră de lacrimi.
— N-ai știut pentru că nu m-ai lăsat să-ți spun. Ți-ai făcut bagajele și ai dispărut. Ți-am trimis un mesaj atunci… dar n-ai mai răspuns niciodată.
Mihai își duse mâna la frunte. Începea să-și amintească vag — zilele acelea nebune, plecarea în străinătate, proiectul care i-a adus primul milion. Mesajele necitite din telefonul vechi…
Își dădu seama ce pierduse.
— Vreau să fiu parte din viața lor, spuse el cu voce tremurată. Nu cer nimic altceva.
Clara clătină din cap.
— Nu poți să apari după atâta timp și să spui asta. Ei au un tată — nu de sânge, dar e omul care le-a fost alături mereu.
Mihai închise ochii. Era ca și cum cineva i-ar fi scos aerul din piept. Dar apoi, privind copiii cum alergau pe alee, simți ceva ce nu mai simțise niciodată: o nevoie uriașă de a repara totul, măcar o fărâmă.
Zilele următoare, s-a întors zilnic la centrul comunitar, fără să spună nimic. A donat pentru programul de hrană, a adus jucării, a citit povești copiilor. Clara îl privea de la distanță, neîncrezătoare, dar ceva în atitudinea lui părea sincer. Nu mai era același om rece, îmbrăcat în costume scumpe.
Într-o zi ploioasă, Livia s-a apropiat de el cu un desen.
— Domnu’ Mihai, uitați, v-am desenat. Pe dumneavoastră și pe noi!
Mihai îngenunche, privind desenul tremurat cu patru figuri ținându-se de mână sub un soare mare.
— Mulțumesc, micuțo… e cel mai frumos cadou din lume, șopti el.
Clara îi privi și, pentru prima dată, zâmbi. Un zâmbet mic, dar real.
În următoarele luni, Mihai n-a mai fugit de nimic. A lăsat afacerile în mâinile altora și s-a dedicat centrului, copiilor, Clarei. Nu mai era vorba despre bani, ci despre timp — singurul lucru pe care nu-l poți cumpăra, dar pe care îl poți dărui.
Într-o seară de vară, când tripleții adormeau pe pătura din curtea centrului, Clara s-a așezat lângă el.
— Nici nu știi cât m-am rugat să nu te urăsc, i-a spus încet.
— Poate că e timpul să nu mai trăim în trecut, a răspuns el.
Ea l-a privit lung.
— Poate că da. Dar de data asta, Mihai… dacă rămâi, rămâi cu totul.
El i-a prins mâna și a strâns-o ușor.
— N-am de gând să mai plec niciodată.
Deasupra lor, luna lumina liniștit curtea, iar undeva, dintr-o boxă uitată, se auzea o melodie veche. Pentru prima dată după mulți ani, Mihai simți că nu mai lipsește nimic.
Nu era doar despre bani, ci despre dragoste, iertare și un nou început — cel pe care viața, uneori, ți-l oferă atunci când crezi că e prea târziu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.