Andrei rămase nemișcat, cu mâinile strânse pe volan, în timp ce inima îi bătea nebunește. Nici nu-și dădu seama că semaforul se făcuse verde. Câteva claxoane îl readuseră la realitate, dar el nu le auzea. Privirea îi era lipită de oglindă, unde o vedea pe fiica lui, încă ținând în mânuță punga cu apă.
— Ai auzit, tati? — îngăimă el aproape în șoaptă.
Ana îl privi din spate cu ochii mari, senini. Nu mai zise nimic, dar zâmbetul ei mic, abia schițat, îi spuse totul. Andrei trase pe dreapta, tremurând. Coborî din mașină, o luă în brațe și o strânse la piept. Lumea întreagă părea să se oprească pentru o clipă.
Speranța, speriată că făcuse ceva greșit, dădu un pas înapoi.
— Iertați-mă, domnule, n-am vrut să…
— Nu, nu, micuțo — spuse Andrei, cu lacrimi în ochi —, ai făcut un miracol.
Fetița rămase uimită. Nu înțelegea prea bine ce se întâmplase, dar simțea că fusese martoră la ceva magic. Ana se desprinse ușor din brațele tatălui și se apropie de Speranța. Îi întinse punga de apă, goală acum, dar cu un zâmbet plin de lumină.
— Ține-o tu, spuse încet.
Speranța o privi neîncrezătoare.
— Dar e goală, prințesă…
— Nu. E plină de recunoștință, zise Ana, și o îmbrățișă cu puterea unei inimi care învățase să vorbească altfel decât prin cuvinte.
Andrei știa că viața lor nu va mai fi la fel. În zilele care au urmat, Ana începu să spună câte un cuvânt pe zi. Uneori doar „mama”, alteori „păsărică” sau „soare”. Fiecare silabă era o victorie, o rugăciune împlinită.
După o săptămână, Andrei s-a întors la intersecție. Acolo, printre mașini și praf, o văzu pe Speranța din nou, zâmbitoare, cu părul prins în cele două codițe ale ei. Când îl văzu, se opri.
— Domnule! Ce mai face prințesa?
— Vorbește, micuțo. Vorbește din ce în ce mai mult. Și totul a început cu tine.
Andrei scoase din portbagaj o cutie mică și i-o întinse. Înăuntru era o sticlă nouă, frumoasă, plină cu apă. Pe etichetă scria „Apă cu speranță”.
— Să le vinzi pe astea, îi spuse el. Și să nu uiți niciodată că uneori un strop de bunătate poate schimba o viață.
Speranța îi zâmbi larg, iar lacrimile îi străluceau în lumina soarelui.
— Vă mulțumesc, domnule… Dar eu n-am făcut nimic. Doar am împărțit ce mi-a dat bunica: credința că iubirea se simte mai tare decât orice cuvânt.
Când Andrei urcă înapoi în mașină, Ana îl aștepta cu o privire blândă.
— Tati, putem să-i aducem și mâine apă Speranței?
— Putem, iubirea mea. Putem să-i aducem apă în fiecare zi.
Și, pentru prima dată în viața lui, Andrei simți că bogăția adevărată nu stă în ceasuri, case sau mașini, ci în darul neașteptat al unei fetițe care vindea apă rece la semafor — și care, fără să știe, adusese vocea înapoi în viața lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.