Tot salonul s-a întors brusc spre noi. Am simțit cum sângele mi se retrage din obraji, iar picioarele îmi tremurau. Leonard a încremenit. Privirea lui, ascuțită ca un cuțit, s-a oprit asupra copilului… și apoi asupra mea.
Nu aveam unde să fug.
Am vrut să-l iau pe Luca în brațe și să plec, dar era prea târziu. Leonard coborâse deja de pe scenă, trecând prin mulțime cu acea siguranță rece pe care o știam prea bine. Fiecare pas al lui îmi aducea aminte de tot ce pierdusem.
— Isabela? a spus el, cu o voce scăzută, dar care m-a făcut să tresar.
Am înghițit în sec.
— Nu era nevoie să mă cauți, am murmurat. Nici nu ai vrut să mă vezi.
Privirea lui a coborât spre Luca. Copilul îl privea cu ochii mari, fără teamă.
— Câți ani are?
— Opt, am răspuns, simțind cum mă arde rușinea și adevărul deopotrivă.
Un murmur s-a ridicat în jurul nostru, dar pentru mine lumea se restrânsese la el și la copilul nostru. Leonard a inspirat adânc, ca și cum încerca să-și controleze emoțiile. Apoi, cu voce calmă, a spus:
— Vreau să vorbim. Acum.
Ne-am retras într-un salon mai mic, în spatele scenei. Luca se juca liniștit cu un glob de sticlă, fără să înțeleagă tensiunea din aer. Leonard m-a privit lung, ca și cum încerca să recupereze toți acei ani pierduți într-o singură clipă.
— E al meu, nu-i așa?
Am închis ochii. — Da. Al nostru.
O tăcere grea s-a așternut. Mă așteptam la furie, la reproșuri, la amenințări. Dar când am avut curajul să-l privesc, am văzut lacrimi în ochii lui.
— Ai idee ce ai făcut? a spus, dar vocea îi tremura. — Am pierdut opt ani din viața fiului meu… și din viața ta.
— Am făcut ce am crezut că e mai bine, i-am răspuns. Eram speriată, singură, și… tu nu mai erai omul care m-a iubit.
Leonard a făcut un pas spre mine. — Și dacă ți-aș fi spus că aș fi vrut să fiu?
M-am clătinat, simțind cum mi se înmoaie genunchii. Toți anii aceia de tăcere, toate nopțile în care m-am întrebat dacă am făcut bine, s-au prăbușit peste mine.
Luca s-a apropiat, ținând globul în mână. — Domnule, vrei să vezi ceva? Uite, are sclipici înăuntru!
Leonard s-a aplecat, zâmbind pentru prima dată. — E frumos, micuțule. Cum te cheamă?
— Luca. Dar mama îmi zice uneori „băiețelul meu curajos”.
Am simțit cum mi se umezesesc ochii. Leonard l-a privit lung, apoi s-a întors spre mine.
— Vreau să fac parte din viața lui, Isabela. Nu pot schimba trecutul, dar pot lupta pentru prezent.
Am tăcut o clipă. Adevărul era că nici eu nu mai voiam să fug.
— Bine, am spus încet. Dar de data asta, promite-mi că nu vei mai lăsa frica să ne distrugă.
Leonard s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Promit. Pentru tine. Pentru el.
În acel moment, Luca a ridicat globul spre lumină, iar sclipiciul a început să danseze printre reflexiile aurii din cameră. M-am uitat la ei — tată și fiu — și am știut că, oricât de greu fusese drumul, ajunsesem în sfârșit acasă.
Pentru prima dată după opt ani, nu mai fugeam. Trăiam.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprima