L-am adoptat pe câinele nostru, Buddy, acum patru luni, de la un adăpost din zona rurală a Pennsylvaniei. Era slab, nervos, cu o ureche care nu se ridica niciodată și cu cei mai triști ochi pe care i-am văzut vreodată. Voluntara de la adăpost, o femeie cu părul grizonat care părea obosită, a oftat când ne-am oprit la cușca lui.
„El este aici de cel mai mult timp,” a spus ea. „Oamenii îl ignoră pentru că este mai în vârstă.”
Asta a fost tot ce am avut nevoie să aud. Eu și soțul meu, Jake, am semnat actele în aceeași zi.
Buddy nu era perfect. Avea coșmaruri care îl făceau să scâncească în somn. Lătra la tunete de parcă veneau să-l ia personal. Refuza să meargă lângă bărbați cu șepci de baseball, lucru pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin. Dar ne iubea cu înverșunare, în felul acela disperat în care o fac câinii de salvare.
În fiecare seară, dormea lângă ușă de parcă ne păzea de ceva ce doar el putea simți.
„De ce crezi că ne protejează?” l-am întrebat pe Jake într-o seară.
„Poate de fantome,” a spus Jake zâmbind. „Sau poate doar de propriul lui trecut.”
Săptămâna trecută, am decis să-l ducem la drumeție pe vechea Cărăruie Ridgeway. Este liniște acolo și este unul dintre locurile acelea unde lumina soarelui se filtrează ca aurul prin copaci. Aerul mirosea a pin și pământ umed, iar pentru prima dată în săptămâni, am simțit că pot să respir cu adevărat.
Eram cam la doi kilometri distanță când Buddy s-a oprit brusc.
Urechile i s-au ciulit, coada i s-a înțepenit, iar apoi a rupt-o de pe cărare.
„Buddy!” am strigat eu, vocea mea răsunând printre copaci.
Eu și Jake am alergat după el, împiedicându-ne de rădăcini și împingând ramurile joase. Plămânii îmi ardeau în timp ce ne prăbușeam prin tufișuri. Îmi imaginam mereu că fuge pe un drum sau că dispare pentru totdeauna în desimea pădurii.
L-am găsit la aproximativ 50 de metri distanță, dând din labe la ceva lângă un copac căzut.
Mi-a luat o secundă să înțeleg la ce mă uitam. Era o femeie. O femeie în vârstă, întinsă pe jos, palidă și nemișcată.
Părul ei grizonat era încâlcit cu frunze, iar pielea ei era rece la atingere.
Mi-am apăsat imediat degetele pe gâtul ei, căutând puls. Era acolo, dar slab. Atât de slab încât aproape l-am ratat.
„Jake, sună la 112,” am spus, încercând să-mi mențin vocea calmă. „Acum.”
În timp ce Jake se chinuia să-și găsească telefonul, eu am îngenuncheat lângă ea. Buddy stătea lângă mine, scâncind încet, lingându-i mâna de parcă încerca să o trezească. Sunetul pe care îl scotea era ciudat, de parcă jelea pe cineva pe care îl pierduse.
Apoi ochii ei s-au deschis pentru doar o fracțiune de secundă. S-a uitat direct la mine.
„Acasă…” a șoptit ea.
Și apoi ochii ei s-au închis din nou.
Paramedicii au sosit în câteva minute. Au lucrat rapid, verificându-i semnele vitale și învelind-o în pături termice.
Unul dintre ei, un tip tânăr cu părul tuns scurt, s-a uitat la noi cu o expresie sumbră.
„Este hipotermie,” a spus el. „Probabil ar fi murit în decurs de o oră. I-ați salvat viața.”
Ne-au întrebat dacă o cunoșteam, dar le-am spus că nu.
Apoi, au încărcat-o pe o targă și au dus-o înapoi prin pădure la ambulanță. Buddy i-a urmărit cum pleacă, cu coada băgată între picioare, scâncind tot timpul.
Nu mă puteam opri să mă gândesc la ea în drumul spre casă. Cine rătăcește singur în pădure pe o vreme cu 30 de grade (n. trad. – aproximativ 0 grade Celsius)? De ce era acolo? Avea familie care o căuta?
A doua zi, nu am mai putut suporta să nu știu. Am sunat la spital să verific dacă a supraviețuit.
O asistentă cu o voce veselă mi-a răspuns. „O, da, este stabilă. O cheamă Margaret.”
„E minunat,” am spus, ușurat. „Mă bucur că e bine.”
Apoi asistenta mi-a spus numele ei complet, iar ceva în pieptul meu s-a răcit.
Pentru că acea casă a noastră, cea albastră pe care am cumpărat-o anul trecut, obișnuia să aparțină unei familii cu exact același nume de familie.
Era o coincidență? Oare mă gândeam prea mult?
În noaptea aceea, nu am putut dormi. M-am tot întors de pe o parte pe alta în timp ce mintea îmi era asaltată de întrebări. În cele din urmă, în jurul miezului nopții, m-am ridicat și m-am dus la birou.
Am scos dosarul vechi pe care ni-l dăduse agentul imobiliar la încheierea tranzacției. Înăuntru erau documentele de transfer de titlu, înregistrările de întreținere și câteva scrisori de la moștenirea fostului proprietar. Le-am răsfoit sub lampa de birou, mâinile îmi tremurând ușor.
Atunci privirea mi-a căzut pe o factură veche de utilități. Inima mi-a sărit o bătaie când am citit numele.
Margaret.
O, Doamne… m-am gândit. Nu poate fi adevărat…
„Jake,” am strigat, vocea mea tremurând. „Jake, vino aici, te rog. Trebuie să vezi asta.”
El a apărut în ușă, frecându-și ochii. „Ce s-a întâmplat? E mijlocul nopții.”
„Femeia din pădure,” am spus, ridicând hârtia. „Obișnuia să locuiască aici. În casa noastră.”
Ochii lui Jake s-au mărit. A luat hârtia din mâinile mele, citind-o iar și iar, de parcă cuvintele s-ar fi putut schimba.
„Asta e imposibil,” a șoptit el. „Care sunt șansele?”
Am sunat din nou la spital a doua zi dimineață, inima îmi bătea cu putere în timp ce așteptam ca cineva să răspundă.
Când m-am prezentat ca fiind una dintre persoanele care au găsit-o pe Margaret, asistenta a făcut o pauză.
„O! Sunteți cuplul cu câinele,” a spus ea, vocea ei devenind brusc caldă. „Margaret a întrebat de voi.”
„Chiar a întrebat?” Nu-mi venea să cred.
„Tot spune că trebuie să le mulțumească domnilor cu câinele. Puteți veni?”
Am adus flori și prăjituri și am mers să o vizităm în acea după-amiază. Palmele îmi transpirau în timp ce mergeam pe coridorul spitalului. Nu știam la ce să mă aștept, nu știam ce urma să ne spunem.
Când am intrat în camera ei, ea a zâmbit slab din pat. Fața ei era încă palidă, dar ochii ei erau mai limpezi acum.
„Voi m-ați găsit,” a spus ea încet.
Buddy a sărit în sus, coada dând nebunește. Îl strecurasem sub geaca lui Jake, iar acum era prea entuziasmat.
Ea a întins o mână tremurândă și l-a mângâiat pe cap. Degetele ei i-au trecut prin blană de parcă făcuse asta de un milion de ori înainte.
„Încă îți amintești de mine, nu-i așa, băiete?” a șoptit ea.
Eu și Jake am schimbat priviri confuze.
Stai, ce?” am întrebat, pășind mai aproape de pat. „Îl cunoașteți?”
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Acestea i s-au prelins pe obraji în timp ce continua să-l mângâie pe Buddy.
„Eu am crescut acest câine,” a spus ea.
Cuvintele au plutit în aer. M-am simțit de parcă cineva tocmai mă lovise în stomac.
„Ce vreți să spuneți?” a întrebat Jake cu blândețe.
Margaret și-a șters ochii cu dosul palmei. „Am avut un metis Golden pe nume Max timp de 12 ani. El a fost întreaga mea lume după ce mi-a murit soțul. Dar când m-am îmbolnăvit și a trebuit să merg la spital acum doi ani, el a fugit. L-am căutat peste tot când am ieșit. Am pus afișe, am sunat la fiecare adăpost pe o rază de o sută de mile. Dar nu l-am găsit niciodată.”
Buddy și-a înclinat capul când ea a rostit numele Max. A scâncit încet, apoi și-a rezemat laba pe brațul ei în felul acela în care făcea când voia atenție.
Noi eram fără cuvinte.
„Adăpostul trebuie să-l fi luat,” a continuat Margaret. „I-au schimbat numele, presupun. M-am rugat în fiecare noapte ca cineva bun să-l primească. Să găsească o casă bună.”
Jake a spus încet: „Cred că rugăciunile dumneavoastră au funcționat în ambele sensuri.”
Margaret s-a uitat la el, confuză.
„Locuim în vechea dumneavoastră casă,” am explicat eu. „Cea albastră de pe strada Maple.”
Mâna ei i-a zburat la gură și lacrimi proaspete au început să-i șiroiască pe obraji.
„Nu e posibil,” a respirat ea. „Nu e… cum?”
„Am cumpărat-o anul trecut,” a spus Jake.
„Max al meu m-a adus la voi,” a șoptit ea, privindu-l pe Buddy cu atâta dragoste încât m-a durut în piept. „M-a adus acasă pentru ultima oară.”
Am vizitat-o din câteva în câteva zile după aceea. Nu mai avea nicio familie rămasă. Soțul ei murise cu cinci ani în urmă, iar ei nu avuseseră niciodată copii. Casa fusese vândută pentru a acoperi facturile medicale și costurile căminului de bătrâni.
Ne-a povestit despre cum a crescut acolo și despre bucătăria în care cocea pâine în fiecare duminică. De asemenea, ne-a povestit despre mărul pe care l-a plantat în curtea din spate în anul în care s-a căsătorit cu soțul ei.
„Copacul acela încă stă în picioare,” i-am spus, iar fața ei s-a luminat ca a unui copil.
„Încă înflorește primăvara?” a întrebat ea.
„Da,” a spus Jake. „Flori roz peste tot.”
Două săptămâni mai târziu, într-o dimineață mohorâtă de joi, am primit un telefon de la spital. Era o veste proastă.
Margaret murise liniștită în somn.
Eu și Jake am fost devastați. Am plâns în brațele lui timp de 20 de minute, gândindu-mă cât de crud era faptul că abia o găsisem.
Apoi asistenta a adăugat ceva care m-a făcut să mă trag de pe umărul lui Jake.
„V-a lăsat ceva,” a spus asistenta. „Puteți veni?”
La biroul asistentelor, ne-au înmânat un plic sigilat cu numele noastre scrise cu un scris de mână tremurător, cursiv. Mâinile îmi tremurau în timp ce îl deschideam.
În interior era o scrisoare scurtă pe hârtie de scris de culoare crem.
„Dragi Daniel și Jake,” scria. „Mi-ați oferit liniște în ultimele mele zile. Vă mulțumesc că mi l-ați adus acasă pe băiatul meu. Mai există un cadou care vă așteaptă, ceva ce nu am putut lăsa în urmă. Sper să vă aducă bucurie.”
La sfârșit, scrisese o adresă cu același scris tremurător.
Era adresa noastră.
Când am ajuns acasă, nu știam la ce să mă aștept. Mintea îmi era asaltată de posibilități. Ce ar fi putut lăsa în urmă? Cum am putea găsi acel lucru?
Am căutat casa metodic. Fiecare sertar, fiecare dulap, fiecare comodă. Nimic nu părea să fie la locul lui. Nimic nu părea ascuns.
„Poate e afară?” am sugerat. „Sub măr?”
Am petrecut o oră săpând în jurul rădăcinilor copacului cu o lopățică mică de grădină. Nimic altceva decât pământ și pietre vechi.
Apoi Jake a spus: „Ce zici de pod?”
Nu mai fusesem acolo de luni de zile. Când ne mutaserăm, aruncasem câteva cutii acolo și practic uitasem de ele.
Am tras scara în jos din tavanul holului. Balamalele au scârțâit în timp ce se desfășura. Particule de praf dansau în lumina de după-amiază care intra prin fereastra mică a podului.
Eu am urcat primul, trăgând sfoara pentru a aprinde becul gol. Podul mirosea a lemn vechi și naftalină.
Acolo, în colț, sub o prelată prăfuită, se afla un cufăr vechi de lemn. Inima a început să-mi bată cu putere în timp ce mă îndreptam spre el.
Inițialele M.W. erau sculptate pe capac.
„Jake,” am strigat eu jos. „Trebuie să vii aici.”
Împreună, am tras prelata. Cufărul nu era încuiat. Am ridicat capacul, iar balamalele au gemut.
În interior se aflau comori dintr-o viață. Erau fotografii de familie în alb și negru, arătând-o pe o tânără Margaret cu un bărbat arătos în uniformă militară, scrisori legate cu sfoară și o mică cutie de bijuterii cu câteva piese simple înăuntru.
Și pe fund se afla un plic îngălbenit cu cuvintele: „Către următoarea familie care va numi această casă acasă.”
Degetele mi-au tremurat în timp ce am desfăcut scrisoarea din interior.
„Dragă nouă familie,” începea. „Această casă a fost construită cu dragoste. Eu și soțul meu am ales fiecare scândură, fiecare cui și fiecare fereastră cu grijă. Dacă citiți acest lucru, sper să vă aducă aceeași bucurie pe care mi-a adus-o și mie. În interiorul dulapului mic de lângă scări, există o scândură de podea slăbită. A treia de la peretele din stânga. Sub ea, veți găsi o parte din visul soțului meu. El spunea mereu că o casă ar trebui să aibă grijă de oamenii ei, chiar și după ce el nu va mai fi. Vă rog să o folosiți bine.”
Eu și Jake ne-am privit.
„Dulapul de haine,” am spus în același timp.
Am coborât din pod și ne-am grăbit spre dulapul mic de la primul etaj. Întotdeauna am crezut că podeaua de acolo se simțea puțin neuniformă, dar nu investigasem niciodată.
Jake a scos aspiratorul și cizmele de iarnă. Am îngenuncheat și am apăsat pe scândurile de podea una câte una.
A treia de la peretele din stânga s-a mișcat sub mâna mea.
„Aici,” am spus.
Jake m-a ajutat să o desfac. Dedesubt, învelită în plastic și ascunsă în spațiul dintre grinzi, se afla o cutie mică de metal.
Am deschis-o și am găsit un plic gros înăuntru. Era plin cu bani lichizi. Bancnote vechi, înfășurate meticulos cu elastice. Și sub bani se afla o scrisoare notarială datată acum 15 ani.
Scrisoarea spunea că acești bani făceau parte dintr-un cont de economii pe care soțul lui Margaret îl pusese deoparte. Un fond secret de urgență „pentru oricine menține casa în picioare și o umple din nou cu dragoste.”
Am numărat de două ori, nevenindu-ne să credem ce vedeam.
Era o sumă de peste 20.000 de dolari.
M-am așezat pe călcâie, copleșit. Mâna lui Jake a găsit-o pe a mea.
„Ce facem cu asta?” a întrebat el încet.
M-am gândit la Margaret în patul acela de spital. La Buddy ghemuit lângă ea, în sfârșit acasă. La mărul din curtea noastră pe care îl plantase cu atâta speranță.
„Îi onorăm,” am spus.
Am folosit o parte din bani pentru a înființa un fond local de salvare a animalelor în numele lui Margaret. L-am numit Fondul Max și Margaret, pentru câinii în vârstă și inimile singuratice care se găsesc reciproc când se așteaptă cel mai puțin. Adăpostul de unde îl găsisem pe Buddy a fost primul care a primit o donație.
Restul l-am pus pentru a repara casa. Am reparat veranda unde Margaret stătuse probabil cu soțul ei în serile de vară și am restaurat bucătăria unde cocea pâine în fiecare duminică.
Uneori, când Buddy se întinde sub mărul acela vechi primăvara, jur că ascultă ceva ce noi nu putem auzi. Poate o voce familiară care îl cheamă acasă. Poate doar amintirea unei femei care l-a iubit prima.
Și în serile liniștite, când vântul se mișcă prin frunze exact cum trebuie și florile plutesc în jos ca zăpada, îmi place să cred că Margaret este încă aici undeva, șoptind ultimul ei mulțumesc.
Pentru că, de fapt, nu noi am salvat-o în ziua aceea în pădure.
A fost câinele ei care s-a întors acasă, exact la timp pentru a-și lua rămas bun.
Ce poveste uimitoare despre destin, loialitate și dragostea care depășește timpul! Faptul că Buddy a fost cel care a adus acest cerc la încheiere este absolut emoționant.
Ce aspect al poveștii v-a impresionat cel mai mult?
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.