Nicoleta a clipit de câteva ori, crezând că femeia glumește. Dar tonul acela sigur, stăpân pe sine, i-a dat fiori. A vrut să refuze, însă bătrâna i-a făcut semn să tacă.
— Uite, oprește-te din plâns, șterge-ți fața și stai dreaptă. Dacă vrei să-l înveți minte, fă exact cum îți spun.
Nicoleta, deși confuză, a făcut ce i s-a spus. S-a șters la ochi cu mâneca și și-a strâns părul într-o coadă. Bătrâna și-a scos o eșarfă de mătase din poală și i-a întins-o.
— Pune-ți-o la gât. Acum arăți mai bine.
La câteva minute după aceea, o mașină neagră, lungă, a oprit în fața lor. Din ea a coborât un bărbat îmbrăcat elegant, care s-a grăbit spre bancă.
— Doamnă Stănescu, v-am căutat peste tot! Haideți, vă rog!
Bătrâna a zâmbit ușor.
— Îți prezint nepoata mea, Nicoleta. Va veni cu noi.
Șoferul n-a pus nicio întrebare. A deschis portiera din spate, iar bătrâna a prins-o pe Nicoleta de braț și au urcat împreună.
Înăuntru mirosea a piele nouă și parfum scump. Nicoleta nu mai spusese niciun cuvânt. Își simțea inima bătând nebunește, neștiind în ce se bagă.
— Unde locuiește soțul tău? a întrebat bătrâna calm, ca și cum ar fi întrebat ce oră e.
— În centru… pe strada Independenței, blocul G.
— Bine. Mergem acolo.
Șoferul a pornit motorul fără ezitare. Pe drum, bătrâna a scos un telefon mare, vechi, cu taste aurii, și a făcut un semn misterios.
— O să ne oprim puțin la florărie, spuse ea. Trebuie să facem o impresie.
Zece minute mai târziu, Nicoleta cobora din mașină cu un buchet uriaș de trandafiri albi în brațe, iar bătrâna se sprijinea de ea. Vecinii de pe stradă au început să privească curioși.
Mașina neagră s-a oprit fix în fața blocului unde locuia fostul ei soț. Din întâmplare, el era chiar la geam, cu o țigară în mână. Când a văzut-o coborând dintr-o limuzină scumpă, cu o bătrână elegantă lângă ea și un șofer care le deschidea portiera, aproape că i-a căzut țigara din mână.
— E timpul, a spus bătrâna cu un zâmbet. Ține capul sus, draga mea.
Nicoleta a urcat scările cu o siguranță pe care nu o mai simțise niciodată. Soțul ei ieșise deja din apartament, uimit, și a coborât în fugă.
— Nico, ce înseamnă asta?
Bătrâna i-a aruncat o privire rece.
— Eu sunt Veronica Stănescu, poate ați auzit de mine. Nicoleta e singura mea moștenitoare. Dacă o mai jignești vreodată, nu o să mai apuci să vezi o zi liniștită în orașul ăsta.
El a încremenit. Nu mai scotea un sunet.
După câteva secunde de tăcere, bătrâna s-a întors către Nicoleta.
— Haide, dragă. Avem treabă mai serioasă decât să pierdem vremea cu oamenii mici.
Au plecat, iar mașina s-a pierdut pe strada liniștită, lăsându-l pe bărbat cu gura căscată.
Câteva zile mai târziu, Nicoleta a aflat că bătrâna nu era doar bogată, ci și respectată în tot orașul pentru generozitatea ei. În schimbul unei cine calde și a unui suflet care n-o judeca, Veronica îi oferise o slujbă la fundația ei, o cameră în vila sa și… o nouă șansă.
— Ai învățat ceva azi, fata mea? o întrebă într-o seară bătrâna, privind apusul.
— Că uneori Dumnezeu trimite ajutorul acolo unde nu te aștepți, răspunse Nicoleta zâmbind.
Iar în zâmbetul ei era pentru prima dată, după mult timp, liniște.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.