— Câte zile n-ai mâncat, băiete? a întrebat el cu o voce ciudat de blândă, care l-a surprins până și pe el.
Copilul s-a oprit din mâncat și a ridicat privirea. — Două… poate trei, a șoptit.
Clara a rămas fără suflare. Se aștepta la o izbucnire, la o mustrare aprigă, dar în schimb a văzut cum domnul Hărășteanu își scoate sacoul și îl așază ușor pe umerii băiatului.
— Cum te cheamă?
— Mihai, domnule, a spus copilul, trăgându-și nasul.
Omul de afaceri a rămas nemișcat, privind focul din sobă. Clara îl cunoștea de ani de zile, dar nu-l mai văzuse niciodată așa. Nu mai era rece și distant, ci abătut, ca și cum ceva din trecut îl apăsa.
După câteva secunde de tăcere, a spus: — Lasă-l să termine. Apoi vreau să stai și tu jos, Clara.
Femeia s-a uitat mirată la el. — Domnule, eu…
— Fă ce ți-am spus, a tăiat-o el scurt, dar fără tonul aspru de altădată.
Mihai a terminat de mâncat și, fără să-și dea seama, adormise cu capul pe masă. Clara i-a acoperit umerii cu un prosop curat.
— E de la orfelinat, nu-i așa? a întrebat Hărășteanu, mai mult pentru sine. — Au venit și anul trecut niște copii pe aici, cerșind la poartă.
— Nu știu, domnule… Eu doar l-am văzut tremurând și… n-am putut să-l las afară, a spus ea, aproape în lacrimi.
El a dat din cap încet, apoi și-a lăsat mâinile pe masă. — N-ai greșit, Clara. Ba chiar… ai făcut ce trebuie.
Femeia a clipit neîncrezătoare. — Cum adică?
— Când eram de vârsta lui, mama mea era servitoare la o familie din Ploiești. Într-o iarnă, n-aveam ce mânca. Un străin ne-a adus o pâine și o cană de lapte. Țin minte și acum gustul acela. A fost începutul schimbării mele.
Ochii lui s-au umbrit o clipă. — Poate că azi e rândul meu să fac același lucru.
A scos portofelul din buzunar și a pus câteva bancnote pe masă. — Mâine dimineață, Clara, mergi cu el la primărie. Vreau să aflu dacă are rude, unde locuia. Dacă nu are pe nimeni, îl vom ține aici o vreme.
Femeia a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji. — Domnule…
— Nu spune nimic. Uneori, un copil flămând are nevoie doar de cineva care să-l privească fără dispreț.
Seara a trecut într-o liniște stranie. Clara l-a dus pe Mihai într-o cameră mică de oaspeți și l-a acoperit cu o pătură moale. Băiatul a murmurat în somn: „Mulțumesc…”
A doua zi, au aflat că părinții lui muriseră într-un incendiu cu câteva luni înainte și nimeni nu-l mai căutase.
Domnul Hărășteanu a decis pe loc: băiatul avea să rămână. I-a aranjat haine, l-a înscris la școală și, de atunci, Mihai a devenit parte din familie.
Anii au trecut, iar conacul nu mai fusese niciodată la fel de rece. Într-o dimineață, la poarta aceea de fier forjat, Mihai — acum tânăr și frumos, îmbrăcat la costum — a întâlnit un alt copil desculț. L-a privit și a zâmbit, recunoscându-se în ochii lui.
L-a luat de mână și i-a spus simplu:
— Hai înăuntru, micuțule. Niciun copil n-ar trebui să tremure de frig la poarta unui om.
Și așa, binele făcut într-o zi mohorâtă s-a întors înapoi, ca o lumină care nu se stinge niciodată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.