În pragul ușii stătea același bătrân, cu hainele uscate și cățelul în brațe. Dar acum arăta altfel. Avea o cămașă curată, o pălărie elegantă și un zâmbet care ascundea ceva.
– Bună dimineața, doamnă, a spus. Sper că nu vă deranjez, dar trebuia să vă spun adevărul.
Am rămas cu mâna pe clanță, fără să scot un cuvânt. Loredana a apărut și ea din sufragerie, frecându-și ochii.
– Domnul cu cățelul! a strigat ea.
El a râs.
– Da, micuțo, domnul cu cățelul.
Apoi s-a întors spre mine.
– Aș vrea să intru o clipă, dacă se poate.
Am dat din cap și l-am poftit înăuntru. S-a așezat pe marginea canapelei, ținând cățelul pe genunchi.
– Trebuie să vă mărturisesc ceva, a început el. Nu sunt fără adăpost.
Am clipit surprinsă.
– Cum adică?
– Ieri… a spus cu voce joasă, privind podeaua. Ieri am stat acolo intenționat. Nu aveam nevoie de bani. Aveam nevoie de o dovadă că mai există oameni buni.
Am rămas mută. Nu știam dacă să fiu furioasă sau emoționată.
– Soția mea a murit acum trei luni, a continuat el. Am fost căsătoriți cincizeci de ani. Înainte să plece, mi-a spus: „Vasile, dacă într-o zi simți că lumea nu mai are sens, caută un om bun și ajută-l să creadă că binele există.” Am vrut să văd dacă astfel de oameni mai sunt pe pământ.
Mi s-au umezit ochii.
– Și v-ați așezat acolo… doar ca să vedeți?
– Da. Mă gândeam că nimeni n-o să mă bage în seamă. Dar dumneavoastră… și fetița… m-ați oprit, m-ați ascultat, mi-ați zâmbit. A fost mai mult decât am primit de la oricine de când am rămas singur.
Am simțit cum îmi tremură vocea.
– N-am făcut nimic special.
– Ați făcut mai mult decât credeți.
Apoi a scos din buzunar un plic alb și mi l-a întins.
– Asta e pentru dumneavoastră.
– Nu, nu pot să primesc…
– Vă rog, a spus el. Deschideți-l după ce plec.
Apoi s-a ridicat, și-a luat pălăria, a mângâiat-o pe Loredana pe cap și a ieșit.
Am închis ușa și am rămas privind plicul. Mâinile îmi tremurau. L-am deschis încet. Înăuntru erau 10.000 de lei și o scrisoare.
„Pentru femeia care mi-a arătat că bunătatea nu a murit. Folosiți-i pentru visul dumneavoastră.
– Vasile.”
Am căzut în genunchi și am izbucnit în lacrimi. Nu pentru bani, ci pentru lecția aceea neașteptată.
Loredana s-a apropiat de mine, m-a îmbrățișat și a șoptit:
– Vezi, mami? Ți-am zis că e un om bun.
Am zâmbit printre lacrimi. Da, era. Și datorită lui, am învățat că fiecare gest de bunătate, oricât de mic, poate schimba o viață. Uneori chiar două.
De atunci, în fiecare an, de ziua lui, mergem la aceeași cafenea. Lăsăm pe masă o felie de tort de ciocolată și un bilet mic pe care scrie:
„Pentru omul care ne-a învățat că binele nu moare niciodată.”
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.