Pentru o clipă, timpul s-a oprit. Mireasa și copilul de zece ani s-au privit ca doi străini care se recunosc fără să știe de unde.
Mihai a lăsat lingura să-i cadă din mână, iar vasul s-a răsturnat pe podeaua lucioasă. O bucată de orez s-a lipit de pantofii lui prăfuiți, contrastând cu covorul roșu impecabil.
Femeia și-a dus mâna la piept. Lacrimile i-au umplut ochii. Mirele, un bărbat înalt, cu costum negru și privire blândă, s-a întors mirat spre ea.
„Ce s-a întâmplat, Andreea?” a întrebat el ușor.
Ea nu a răspuns. A făcut câțiva pași înainte, privind fix spre copilul firav de lângă jardiniere. Oaspeții au început să murmure, neînțelegând.
Mihai a făcut un pas înapoi. Nu voia să fie alungat. Era obișnuit să fugă înainte să fie prins. Dar ceva îl ținea pe loc. Poate privirea ei. Poate mirosul de iasomie care plutea în aer, exact ca în povestea spusă de nea Sandu.
Mireasa a coborât treptele cu pași tremurători. Rochia grea îi îngreuna mișcările, dar nimic n-o mai putea opri. Când a ajuns în fața lui, lumea întreagă a dispărut.
„Cum te cheamă, puiule?” a întrebat ea cu o voce care abia i-a ieșit din piept.
„Mihai”, a răspuns el încet.
Atunci femeia s-a clătinat. Mirele a prins-o de braț, crezând că o să leșine.
„Ce ai, Andreea?”
Ea a izbucnit în plâns. „E… e numele fiului meu. L-am pierdut acum opt ani…”
Un murmur de uimire a străbătut sala. Muzica s-a oprit, iar toți invitații au rămas nemișcați.
Mirele a privit băiatul cu atenție. Haina lui jerpelită, ochii mari, negri, și firul roșu de la gât… Toate vorbeau singure.
Fără să stea pe gânduri, s-a aplecat, l-a ridicat pe Mihai în brațe și a spus tare, cu voce tremurată:
„De azi, nu mai ești singur. Ești fiul nostru.”
Femeia a izbucnit într-un hohot de plâns, îmbrățișându-și copilul cu o dragoste care n-avea nevoie de cuvinte. Oamenii au început să plângă, să aplaude, unii s-au îmbrățișat între ei, ca și cum ar fi simțit o bucurie comună.
Mihai tremura. Nu mai simțise niciodată o atingere caldă. Mireasa îi mângâia părul, șoptindu-i: „Iartă-mă, copilul meu… n-am vrut… eram tânără, speriată…”
Mirele i-a pus mâna pe umăr și i-a spus:
„Trecutul nu mai contează. Acum avem un viitor.”
Apoi s-a întors spre invitați și a spus:
„Astăzi, Dumnezeu ne-a dăruit o minune. În loc de un jurământ în doi, vom face unul în trei.”
Toți au izbucnit în aplauze. Bucătarii au venit cu farfurii, chelnerii au adus mâncare, iar băiatul, care odinioară cerșea la colțuri, stătea acum între o mamă și un tată care îl priveau cu dragoste sinceră.
În acea seară, sub luminile aurii și sunetul muzicii reluate, Mihai a mâncat pe săturate pentru prima dată în viață.
Apoi, privind spre cer, și-a amintit de nea Sandu. Și-a șoptit pentru el, printre lacrimi:
„Ai avut dreptate, bătrâne… nicio mamă nu-și lasă copilul fără durere.”
Și undeva, în adierea nopții, parcă a simțit o mână bătrână bătându-l ușor pe umăr.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.