Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daniela a rămas în prag, cu cele două sacoșe goale în mâini. Florin și Cătălin s-au apropiat și ei de ușă, încercând să vadă ce se întâmpla în sufragerie.
— Mamă, ce este aici? Cine sunt oamenii aceștia?
— Sunt niște oameni din sat. I-am invitat la masa de Crăciun.
Florin s-a uitat peste umărul meu.
— Și pentru noi nu ai pregătit nimic?
Am privit sacoșele din mâna Danielei.
— Voi cu ce ați venit?
— Cum adică? a întrebat ea.
— Ați venit să mă vedeți sau să luați cozonacii și banii de drum?
Daniela și-a coborât privirea.
— Mamă, nu începe acum. Am venit de la București, am făcut câteva ore pe drum. Normal că ne-am gândit că ne pregătești ceva, cum faci în fiecare an.
— Știu. Așa ați făcut în fiecare an. Și tot în fiecare an v-am așteptat cu masa pusă, cu pachetele pregătite și cu bani pentru drumul înapoi.
Cătălin a încercat să zâmbească.
— Hai, mamă, lasă discuțiile. Deschide ușa să intrăm și noi. Am înghețat afară.
M-am dat la o parte. Nu voiam să-i țin în frig, dar nici nu aveam de gând să ascund ce se întâmpla în casa mea.
Au intrat și s-au oprit imediat ce au văzut masa. Cei șase bătrâni stăteau în jurul ei, vorbeau și își împărțeau bucatele. Pe fiecare farfurie se afla câte o porție de sarmale, iar lângă brad erau câteva pachete mici, legate cu panglici colorate.
Tanti Ileana s-a ridicat și a venit spre mine.
— Au venit copiii, Leontina?
Am încuviințat.
— Da, Ileana. Sunt cei trei ai mei.
Femeia s-a uitat la ei și a zâmbit.
— Să vă trăiască, mamă! Aveți o mamă bună. Să nu uitați să o mai vizitați, că noi știm ce înseamnă să stai singur de sărbători.
Florin a dat din cap, dar nu a răspuns.
Daniela se uita la cozonacii de pe masă.
— Mamă, ai făcut cozonaci. De ce nu i-ai pus deoparte pentru noi?
— Am făcut. Dar i-am făcut pentru oamenii care stau aici la masă. Fiecare va pleca acasă cu câte unul.
— Și noi?
— Voi aveți casele voastre, serviciile voastre și familiile voastre. Puteți să vă cumpărați cozonaci din București.
Cătălin a început să se enerveze.
— Deci pentru străini ai avut timp și bani, dar pentru copiii tăi nu?
Am simțit că mă doare felul în care spusese cuvântul „străini”.
— Cătălin, oamenii aceștia nu sunt străini pentru mine. Sunt vecinii mei. Sunt cei care au venit să mă ajute când am avut nevoie. Sunt cei care m-au întrebat dacă sunt bine atunci când voi nu m-ați întrebat cu lunile.
Florin și-a încrucișat brațele.
— Mamă, noi avem serviciu, copii, rate. Nu putem să te sunăm în fiecare zi.
— Nu v-am cerut să mă sunați în fiecare zi. Dar au trecut trei ani. Trei ani în care nu ați găsit zece minute să mă întrebați dacă sunt bine.
Daniela a încercat să se apere.
— Te-am sunat de Paște și de Crăciun!
— Da, fata mea. Și de fiecare dată mi-ai cerut cozonaci, sarmale și bani de drum. Când ai fost ultima oară la mine fără să-mi ceri nimic?
Nu a răspuns.
Nea Vasile, care stătea lângă fereastră, s-a ridicat încet.
— Doamnă Leontina, noi putem să plecăm dacă vreți să stați cu copiii.
Am întors capul spre el.
— Nu pleacă nimeni. Astăzi suntem toți la aceeași masă.
Florin a privit spre bătrân.
— Dumneavoastră de când o cunoașteți pe mama?
— De când eram vecini. Dar în ultimii ani ne-am apropiat. Când am fost bolnav și nu puteam să mă ridic din pat, mama dumneavoastră mi-a adus mâncare aproape două săptămâni. Nu mi-a cerut nimic.
Tanti Maria a intervenit:
— Și pe mine m-a ajutat când mi-a murit soțul. A venit în fiecare seară să stea cu mine. Uneori nici nu aveam ce să-i ofer, dar ea tot venea.
Copiii mei au rămas tăcuți.
Am mers la dulap și am scos trei plicuri pe care le pregătisem cu câteva zile înainte. Le-am așezat pe măsuța din hol.
— Acestea sunt pentru voi.
Daniela a luat unul dintre plicuri și l-a deschis. Înăuntru era o fotografie veche cu noi patru, făcută cu mulți ani în urmă, în fața casei.
Pe spate scrisesem: „Pentru copiii mei, pe care i-am așteptat în fiecare Crăciun.”
Florin și-a deschis și el plicul. Înăuntru se afla o fotografie în care îl țineam în brațe când era mic.
— Mamă, de ce ne-ai pregătit fotografiile acestea?
— Pentru că am vrut să vă amintiți de unde ați plecat. Nu v-am crescut ca să-mi dați bani sau să-mi cumpărați lucruri. V-am crescut ca să fiți oameni. Dar nu am crezut că o să ajung să vă aștept doar de două ori pe an, cu mâinile pline de pachete.
Daniela a început să plângă.
— Mamă, nu am știut că te simți așa.
Am privit-o.
— Nici nu v-ați întrebat. Asta m-a durut cel mai mult.
Cătălin s-a așezat pe banca din hol.
— Și banii de drum? Nu ne mai dai nimic?
Am zâmbit trist.
— Am bani, băiete. Am pensia mea și am grijă de mine. Dar nu mai vreau să vă dau bani doar ca să vă asigurați că aveți motiv să veniți la mine.
Florin a ridicat privirea.
— Nu am venit numai pentru bani, mamă.
— Atunci de ce nu m-ai sunat și în celelalte luni? De ce nu m-ai întrebat dacă am lemne? De ce nu m-ai întrebat cine mă duce la doctor când mă doare ceva? De ce nu ai venit măcar o dată să bei o cafea cu mine, fără să ai nevoie de ceva?
Florin nu a mai spus nimic.
În acel moment, tanti Ileana a venit cu o farfurie și a pus-o pe masă în fața Danielei.
— Ia, fată dragă, mănâncă și tu ceva. Mama ta a muncit toată dimineața. Sarmalele sunt foarte bune.
Daniela a privit-o pe femeie și a început să plângă și mai tare.
— Vă mulțumesc, a spus ea încet.
Am observat că cei trei copii ai mei se simțeau străini în casa în care crescuseră. Nu pentru că îi alungasem, ci pentru că nu mai știau cum să stea lângă mine fără să ceară ceva.
După ce invitații au terminat masa, am împărțit cozonacii și pachetele pregătite pentru ei. Tanti Maria m-a îmbrățișat, nea Vasile mi-a urat sănătate, iar Ileana mi-a promis că vine și în prima duminică din ianuarie.
Când au plecat, copiii mei au rămas în sufragerie.
— Mamă, putem să mai stăm puțin? m-a întrebat Daniela.
— Sigur că puteți. Dar nu mai am cozonaci de pus în sacoșe.
Florin a zâmbit pentru prima dată.
— Nu am venit să luăm cozonaci, mamă.
— Atunci putem să bem o cafea.
Am pus ibricul pe foc și am adus câteva cești. Ne-am așezat cu toții la masă, iar pentru prima dată după mulți ani am vorbit despre lucruri care nu aveau legătură cu banii sau cu mâncarea.
Florin mi-a povestit despre serviciu, Daniela despre copii, iar Cătălin despre planurile lui pentru anul următor.
Înainte să plece, Daniela m-a îmbrățișat.
— Mamă, îmi pare rău. Cred că am uitat că și tu ai nevoie de noi.
Am mângâiat-o pe obraz.
— Nu vreau să vă simțiți vinovați. Vreau doar să vă amintiți de mine și când nu aveți nevoie de cozonaci.
În lunile următoare, lucrurile s-au schimbat încet. Florin a început să mă sune duminica, Cătălin a venit să repare gardul, iar Daniela a petrecut câteva zile cu mine în vacanța copiilor.
Nu le-am mai dat bani de drum. Nu pentru că nu i-aș fi avut, ci pentru că nu mai voiam ca vizitele lor să fie condiționate de ceea ce le puteam oferi.
Am continuat să organizez mesele de duminică pentru oamenii singuri din sat. Uneori veneau și copiii mei, alteori nu. Nu mai făceam planuri în funcție de promisiunile lor.
Într-o zi, Florin m-a întrebat dacă nu mă supăr că petrec atât de mult timp cu vecinii.
— Nu, băiete. Ei au venit când aveam nevoie de cineva. Nu trebuie să aleg între voi și ei.
Am înțeles atunci că o mamă poate să-și iubească copiii toată viața, dar nu trebuie să-și petreacă bătrânețea așteptând la nesfârșit ca ei să-și amintească de ea.
Și mai ales am înțeles că nu sunt mamă doar de Crăciun și de Paște. Sunt mamă în fiecare zi, chiar și atunci când copiii mei sunt departe.
Dar sunt și femeie, am și eu o viață, prieteni, bucurii și dreptul de a avea o masă plină de oameni care mă caută nu pentru ce pot pune în sacoșele lor, ci pentru că se bucură că sunt acolo.