Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În Italia, Florin aștepta banii. Îi spusese soției că mama lui urma să-i trimită 40.000 de lei și deja făcuse planuri cu suma respectivă.
În dimineața în care poștașul a sunat la ușă, Florin a ieșit repede din apartament. A semnat pentru colet și l-a dus în bucătărie.
Era o cutie de carton, legată cu sfoară, pe care mama lui scrisese numele și adresa lui cu litere mari.
— Au venit banii? l-a întrebat soția lui, apropiindu-se.
— Nu știu. Mama a spus că îmi trimite ceva.
A desfăcut cutia cu grijă. Primul lucru pe care l-a găsit a fost un ștergar vechi, țesut de mâna mamei lui. Sub el se afla un teanc de fotografii, câteva scrisori și o agendă cu coperți maro.
Florin a rămas nemișcat.
— Unde sunt banii? a întrebat soția lui.
Nu i-a răspuns. A luat prima fotografie.
Era o imagine cu el la șapte ani, stând în brațele tatălui său, în fața casei din Vaslui. Mama lui era lângă ei, cu un zâmbet larg și un ștergar pe umăr.
Pe spatele fotografiei era scris: „Florin, înainte să pleci departe de mine.”
A luat următoarea fotografie. Era din ziua în care plecase în Italia. Mama lui stătea lângă mașină, încercând să zâmbească, deși avea ochii în lacrimi.
Apoi a găsit o fotografie făcută cu câteva luni înainte. Mama lui stătea singură pe verandă, în fața casei. Părea mai mică și mai fragilă decât și-o amintea.
— Ce este agenda aceea? a întrebat soția lui.
Florin a deschis-o.
Pe prima pagină scria: „Zilele în care mi-am așteptat băiatul să mă sune.”
Sub titlu erau trecute date, una după alta.
„8 ianuarie – L-am sunat. Nu a răspuns.”
„14 februarie – I-am trimis o scrisoare. Poate o să aibă timp să-mi răspundă.”
„3 aprilie – Am fost la medic. Mi-ar fi plăcut să fie și el cu mine.”
„16 aprilie – A fost ziua mea. Nu m-a sunat.”
„24 decembrie – Am pus două farfurii pe masă, deși știam că nu vine.”
Florin a întors paginile din ce în ce mai încet.
În agendă erau aproape trei ani de însemnări. Nu fiecare zi avea câte o poveste. Uneori mama lui scrisese doar câteva cuvinte: „Astăzi nu a sunat.” Alteori povestise despre o vizită la medic, despre o țeavă spartă, despre zăpada pe care nu reușise să o curețe singură din curte.
La finalul fiecărei luni apărea aceeași propoziție: „Poate luna viitoare.”
Soția lui s-a apropiat și a început să citească peste umărul lui.
— Florin, chiar nu ai sunat-o deloc în tot timpul acesta?
El a închis agenda.
— Am fost ocupat. Am avut serviciu, rate, probleme…
— Și ea nu a avut probleme? Are 72 de ani și locuiește singură.
Florin a scos din cutie plicurile. Erau copii ale scrisorilor pe care mama lui i le trimisese în acești ani. Unele aveau fotografii atașate. Într-una îi povestea că reparase gardul, în alta îi spunea că înfloriseră merii din grădină.
Pe ultima pagină a ultimului plic era scris:
„Florin, nu-ți cer să vii în fiecare lună. Nu-ți cer să-mi trimiți bani. Aș vrea doar să știu că ești bine și să aud din când în când vocea ta. Mama.”
Florin și-a dus mâna la ochi.
Atunci a găsit ultimul plic, separat de celelalte. Pe el scria: „Pentru băiatul meu, când va avea timp să mă asculte.”
L-a deschis și a început să citească.
„Dragul meu Florin, mi-ai spus că îți trimit ceva prin poștă. Așa am făcut. Nu ți-am promis niciodată că îți dau pensia mea, dar ți-am spus că pregătesc un pachet pentru tine.
În el sunt fotografiile din copilăria ta, scrisorile pe care ți le-am trimis și agenda în care am scris toate zilele în care te-am așteptat.
Nu vreau să te simți vinovat pentru că ai plecat în Italia. Am fost mândră când ai plecat să-ți cauți un trai mai bun. Dar nu am înțeles niciodată de ce, odată ajuns acolo, ai uitat că aici există o mamă care încă te așteaptă.
Am primit 62.000 de lei. Din ei mi-am reparat acoperișul, mi-am pus centrala la punct și am păstrat restul pentru bătrânețe. Nu sunt bani pe care i-am primit ca să-i împart cuiva. Sunt banii care trebuie să-mi asigure mie liniștea în anii care vin.
Tu mi-ai cerut 40.000 de lei. Eu ți-am trimis ceva ce nu pot cumpăra cu niciun ban: anii în care am fost mama ta și pe care nu i-ai mai văzut.
Dacă vrei să mă ajuți, sună-mă și când nu ai nevoie de nimic. Dacă vrei să vii, vino pentru mine, nu pentru pensia mea.
Te iubesc, mamă.”
Florin a lăsat scrisoarea pe masă. Soția lui nu a spus nimic.
— M-a păcălit, a murmurat el.
— Nu, Florin. Tu ai crezut că banii sunt deja ai tăi. Ea ți-a trimis exact ce ți-a promis: ceva prin poștă.
El a rămas mult timp cu privirea în cutie.
În aceeași seară a sunat-o. Telefonul a sunat de câteva ori până când mama lui a răspuns.
— Mamă…
— Ai primit coletul?
— Da.
— Ai găsit tot ce am pus acolo?
— Da, mamă. Am citit scrisoarea.
A urmat o pauză.
— De ce ai făcut asta? a întrebat el.
— Pentru că ai vrut să știi câți bani am. M-am gândit că poate ar fi bine să vezi și cât timp am stat eu așteptând un telefon de la tine.
— Mamă, am greșit.
— Știu, băiete.
— Am fost prins cu serviciul și cu problemele mele. Nu mi-am dat seama cât timp a trecut.
— Trei ani, Florin. Au trecut trei ani.
— O să vin acasă. Îți promit.
— Nu-mi promite nimic doar pentru că te simți vinovat. Când poți și când vrei cu adevărat, vii.
— Dar banii? Ai spus că ai primit o sumă mare. Nu poți să mă ajuți măcar cu o parte?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Florin, tocmai ai citit scrisoarea. Eu am 72 de ani. Nu știu câți ani mai am și nu vreau să ajung să depind de cineva pentru că am dat economiile mele. Am muncit o viață și am dreptul să-mi păstrez banii pentru mine.
— Înțeleg.
— Sper să înțelegi. Dar mai sper ceva. Să nu mă mai suni doar când afli că am primit bani.
După ce au închis, Florin a rămas cu telefonul în mână.
A doua zi a sunat-o din nou. Nu i-a cerut nimic. A întrebat-o dacă a dormit bine, dacă are lemne pentru soba din camera veche și dacă a reușit să repare poarta.
În următoarele săptămâni a continuat să o sune. Uneori vorbeau zece minute, alteori aproape o oră. Nu toate conversațiile erau ușoare. Mama lui nu uitase cei trei ani, iar el nu mai putea pretinde că nimic nu se întâmplase.
În februarie, Florin a cumpărat un bilet de avion și a venit din nou în România. De data aceasta nu a anunțat-o că are nevoie de bani și nici nu a întrebat-o dacă îi poate pregăti ceva.
A ajuns într-o după-amiază rece, cu o geantă de călătorie și o pungă cu câteva cumpărături.
Am intrat pe verandă, iar mama lui l-a privit surprinsă.
— Ai venit?
— Am venit, mamă.
— Și cât stai?
— Cât pot. De data asta nu mă grăbesc.
El a îmbrățișat-o și a rămas cu brațele în jurul ei câteva clipe.
În zilele următoare au stat împreună, au reparat câteva lucruri prin curte și au răsfoit fotografiile vechi. Florin a aflat că mama lui fusese la medic de mai multe ori și că uneori avusese nevoie de ajutorul vecinilor.
Nu a mai întrebat despre pensie.
Înainte să plece înapoi în Italia, i-a spus:
— Mamă, nu vreau să crezi că am venit doar ca să repar ce am stricat. Vreau să încerc să fiu din nou fiul tău.
Femeia l-a privit cu ochii umezi.
— Nu trebuie să-mi demonstrezi nimic prin bani, Florin. Sună-mă. Întreabă-mă ce fac. Și, dacă poți, mai vino.
După plecarea lui, mama a pus agenda într-un sertar, lângă fotografiile soțului ei. Nu a aruncat-o. Era parte din viața ei și nu voia să uite cât de mult o duruse acea perioadă.
Dar nu a mai adăugat în ea zilele în care fiul nu suna.
În lunile care au urmat, Florin a păstrat legătura cu ea. Nu a devenit peste noapte fiul ideal, dar a început să înțeleagă că o mamă nu trebuie căutată doar când are ceva de oferit.
Iar cei 62.000 de lei au rămas în contul femeii, pentru reparațiile casei, medicamente și liniștea bătrâneții.
Într-o zi, o vecină a întrebat-o dacă nu regretă că nu i-a trimis băiatului o parte din bani.
— Nu, a răspuns ea. Dacă îi dădeam banii, poate mă suna încă o lună. Dar eu nu aveam nevoie de un telefon în fiecare zi. Aveam nevoie de fiul meu.
Și a închis poarta încet, apoi s-a întors în casă, unde o așteptau florile de la fereastră și fotografia băiatului ei de când era mic.
Uneori, cel mai greu lucru pentru o mamă nu este să-și ajute copilul, ci să înțeleagă că nu trebuie să-și sacrifice toată bătrânețea pentru a cumpăra câteva vorbe de dragoste.