Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Felicia a ridicat capacul cutiei și a găsit un album mare, îmbrăcat în copertă bleumarin, cu numele ei scris discret pe prima pagină.
— Ce este asta? m-a întrebat, privind spre mine.
— Un album pe care l-am pregătit pentru dumneavoastră. Am vrut să vă ofer ceva care să rămână în familie.
A deschis prima pagină. Era o fotografie cu ea și Eric, nepotul preferat, la aniversarea lui de opt ani. Zâmbeau amândoi lângă tort, iar Felicia îl ținea pe băiat de umeri.
Pe pagina următoare era o fotografie cu Eric în prima zi de școală, ținut de mână de bunica lui. Apoi o imagine de la serbarea de Crăciun, alta de la o excursie și încă una de la o aniversare.
— Ce frumos! a spus Felicia. Ai adunat toate fotografiile mele cu Eric.
— Nu chiar toate, am răspuns. Uitați-vă și la paginile următoare.
A întors pagina și a găsit o fotografie cu Darius, la prima lui aniversare. Era în fața unui tort mic, cu o coroniță de hârtie pe cap. În fotografie eram doar eu, Șerban și copilul nostru.
Pe pagina următoare era o fotografie de la serbarea lui de la grădiniță. Apoi una de la prima lui zi de școală, când împlinise șase ani. Lângă fiecare fotografie era trecută data.
Felicia a răsfoit câteva pagini și s-a oprit.
— Dar eu nu am fost la serbarea aceasta…
— Nu, ați spus că aveați altceva de făcut.
— Și la prima zi de școală?
— V-am invitat. Ați spus că mergeți cu Eric la cumpărături.
Simona și-a coborât privirea. Știa foarte bine despre ce era vorba.
Felicia a continuat să răsfoiască. Pe unele pagini erau fotografii cu Eric și Darius împreună, dar în majoritatea imaginilor cu primul apărea bunica, în timp ce în fotografiile celui de-al doilea eram doar noi, părinții lui.
Nu pusesem comentarii răutăcioase și nici nu scrisesem explicații lungi. Doar datele și câteva cuvinte despre fiecare moment.
La finalul albumului se afla o pagină albă, iar în mijloc era lipit un desen făcut de Darius.
Era o casă, doi oameni mari, un copil și o femeie cu părul colorat în portocaliu, pe care scrisese stângaci „BUNICA”.
Sub desen scria:
„Bunico, când o să ai timp să vii și la mine?”
Felicia a rămas nemișcată.
Și-a trecut degetele peste desen, apoi a ridicat privirea spre băiețelul meu.
— Tu ai desenat asta, Darius?
El a dat din cap.
— Da. Mami m-a ajutat să scriu, că eu încă nu știu toate literele.
— De ce ai scris așa ceva, puiule?
Darius s-a uitat la ea fără răutate.
— Pentru că tu mergi mai mult la Eric. Eu te chem la serbări, dar nu vii. Am crezut că poate nu știi când sunt.
Nimeni nu a mai spus nimic.
Felicia a închis albumul și l-a ținut în poală. Nu mai părea femeia care intrase în sufragerie convinsă că făcuse un gest generos aducând hainele nepotului ei preferat.
— Eu nu am știut că ai simțit toate lucrurile astea, a spus ea încet.
— Bunico, eu nu vreau hainele lui Eric. Vreau să vii și la ziua mea. Și la serbare.
Mi-am mușcat buza ca să nu izbucnesc în plâns.
Șerban s-a apropiat de băiat și l-a luat în brațe.
— Darius, să știi că nu trebuie să faci nimic ca să meriți atenția nimănui. Tu ești copilul nostru și ești minunat exact așa cum ești.
Felicia a început să plângă.
— Nu am vrut să-l fac să se simtă așa. Eu am crezut că îi ajut cu hainele acestea. Eric crește repede și mi s-a părut păcat să le arunc.
Am privit-o.
— Nu este nimic rău în hainele purtate. Sunt copii care au nevoie de ele și părinți care se bucură să le primească. Dar un cadou trebuie oferit cu dragoste, nu cu o comparație. Iar când îi spuneți unui copil că părinții lui nu au bani, îl faceți să creadă că este mai puțin important decât vărul lui.
— Nu m-am gândit că o să înțeleagă așa…
— A înțeles, Felicia. Are șase ani, nu este atât de mic încât să nu observe cine primește lucruri noi și cine primește ce rămâne.
Șerban a privit-o pe mama lui.
— Mamă, eu am tăcut prea mult timp. De fiecare dată când îi dădeai lui Darius lucruri rămase de la Eric, spuneam că nu contează. Dar am greșit. Nu trebuia să te las să faci diferențe între copiii mei din familie.
Simona s-a apropiat de masă.
— Poate că nici eu nu am observat cât de mult îl deranja. Îmi pare rău.
Am dat din cap. Nu voiam să o transform pe Simona în vinovată. Nu ea făcuse comparațiile și nici nu era responsabilă pentru alegerile mamei soțului meu.
Felicia a luat punga cu hainele vechi și a privit-o câteva clipe.
— O să le duc înapoi. Nu trebuia să le ofer așa.
— Nu trebuie să le duceți nicăieri dacă sunt bune. Le puteți dona unei familii care chiar are nevoie de ele. Dar vă rog să nu mai faceți niciodată un copil să se simtă inferior pentru că primește ceva folosit.
Felicia a venit lângă Darius și s-a așezat în genunchi în fața lui.
— Bunica îți promite că o să vină și la serbările tale. Și la următoarea aniversare. Dacă mă mai chemi, bineînțeles.
Darius a zâmbit timid.
— Atunci să vii și cu mine la magazin să-mi aleg un cadou. Nu vreau hainele lui Eric.
Felicia l-a îmbrățișat.
În zilele următoare, am observat că soacra mea încerca să se apropie de nepotul nostru. A venit la serbarea de iarnă, i-a cumpărat o carte pe care o alesese chiar el și a început să-l sune din când în când doar ca să-l întrebe ce mai face.
Nu a devenit brusc o bunică perfectă și nici nu a început să trateze identic fiecare situație. Dar a încetat să-i mai amintească lui Darius că hainele și jucăriile lui Eric sunt suficiente pentru el.
La următoarea aniversare, a venit cu două cadouri. Unul pentru Darius și unul pentru Eric, care fusese invitat la petrecere.
Amândoi copiii au desfăcut pachetele în același timp. Darius a primit o mașinuță mare, pe care și-o dorise de câteva luni, iar Eric a primit un joc de construcție.
Felicia a stat lângă ei și i-a privit cum se joacă.
La plecare, m-a oprit în hol.
— Am păstrat albumul, să știi. Îl răsfoiesc destul de des.
— Mă bucur.
— Și desenul lui Darius este pe noptiera mea. Nu vreau să uit ce mi-a spus.
Am zâmbit.
Nu îi cerusem niciodată soacrei mele să cheltuiască aceeași sumă pentru fiecare nepot. Nu mă interesase dacă unul primea o bicicletă și celălalt o carte. Voiam doar să nu transforme diferențele materiale într-o diferență de iubire.
În acea zi am înțeles că un copil nu are nevoie de cadouri scumpe ca să se simtă iubit. Dar are nevoie să știe că nu este mai puțin important decât alt copil din familie.
Iar uneori, cel mai valoros cadou pe care îl poți oferi unui bunic nu este ceva cumpărat din magazin, ci o oglindă în care să vadă cum s-au simțit cei pe care pretinde că îi iubește la fel.