Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorina a luat primul document și l-a citit de două ori. Era o confirmare bancară pentru un depozit constituit în numele fiului ei. Marius a luat al doilea document, iar Doru l-a deschis pe al treilea.
Toate trei erau confirmări ale unor economii puse deoparte pentru nepoții mei.
— Mamă, ce înseamnă toate astea? a întrebat Sorina.
— Am împărțit o parte din banii primiți în trei depozite. Câte unul pentru fiecare nepot. Am vrut să aibă ceva pus deoparte pentru studiile lor sau pentru începutul vieții de adulți.
Marius a răsfoit documentele.
— Și câți bani ai pus?
— Câte 15.000 de lei pentru fiecare copil. Sunt economiile lor, nu banii voștri.
Doru s-a uitat la mine nedumerit.
— Și nouă nu ne-ai păstrat nimic?
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Vouă v-am dat o viață întreagă. V-am crescut, v-am trimis la școală, v-am ajutat când ați avut nevoie. Nu regret nimic din ce am făcut pentru voi. Dar acum am 75 de ani și trebuie să mă gândesc și la bătrânețea mea.
Sorina a pus documentul pe masă.
— Dar noi avem rate, mamă. Știi cât de greu este să crești copii în București. Nu puteai să ne dai nouă câte ceva și să punem noi deoparte pentru ei?
Am privit-o.
— Tocmai pentru că știu cât de greu este, am vrut să le pun banii deoparte direct pe numele lor. Nu vreau ca economiile acestea să ajungă să acopere ratele, mașinile sau alte cheltuieli ale adulților.
Florin, care până atunci nu spusese nimic, a intervenit:
— Mamă, nu cred că este corect. Noi suntem copiii tăi. Dacă ai primit bani, ar fi normal să ne ajuți și pe noi.
— Și eu sunt mama voastră, băiete. Dar sunt și un om care are nevoie de bani pentru medicamente, pentru reparații și pentru zilele în care poate nu voi mai putea munci deloc.
Daniela a început să plângă.
— Mamă, noi nu am venit aici doar pentru bani. Am venit să te vedem.
Am privit-o cu blândețe.
— Atunci de ce primul lucru despre care ați vorbit după cină a fost pensia mea?
Niciunul nu a răspuns.
Am luat din nou plicul și am scos ultima hârtie. Era un extras cu suma rămasă în contul meu după ce făcusem depozitele și achitasem reparațiile casei.
— Mai am bani puși deoparte. Nu sunt milioane, dar îmi ajung să trăiesc liniștită. Nu vreau să ajung la bătrânețe și să depind de voi pentru fiecare medicament sau pentru fiecare factură.
Doru a ridicat vocea:
— Deci tu crezi că noi nu o să avem grijă de tine?
— Nu știu ce veți face peste zece ani. Dar știu ce ați făcut în ultimii cinci. Nu v-am cerut să veniți în fiecare săptămână. Nu v-am cerut să-mi trimiteți bani. V-am cerut doar să vă amintiți că exist.
Am luat o fotografie veche de pe comodă. Eram eu, cu cei trei copii mici, în fața casei. Florin avea o căciulă prea mare, Daniela ținea o păpușă, iar Doru stătea în brațele mele.
— Știți de ce am păstrat fotografia aceasta? Pentru că în fiecare Crăciun mă uitam la ea și mă gândeam că poate anul viitor o să fim din nou toți împreună.
Am pus fotografia lângă plic.
— În ultimii cinci ani am pregătit masa pentru patru persoane, deși eram singură. Uneori făceam prea multă mâncare, pentru că încă mă gândeam că poate veniți pe neașteptate. Apoi strângeam totul și mâncam singură câteva zile.
Sorina și-a șters obrajii.
— Mamă, nu am știut că ai suferit atât de mult.
— Nu ați știut pentru că nu ați întrebat.
În sufragerie s-a făcut liniște. Nepoții stăteau lângă brad și se uitau când la părinți, când la mine. Nu înțelegeau toate discuțiile, dar simțeau că ceva se schimbase.
Cel mai mare dintre ei s-a apropiat de mine.
— Bunico, eu pot să vin la tine și dacă nu primesc bani?
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Bineînțeles, dragul bunicii. Poți să vii oricând. Niciodată nu trebuie să-mi aduci nimic.
— Atunci pot să vin în vacanță? Vreau să mă înveți să fac plăcinte, cum făceai când eram mic.
L-am îmbrățișat.
— Te învăț, puiule. Câte vrei tu.
Florin a privit spre fiul lui, apoi spre mine.
— Mamă, cred că am greșit. Ne-am obișnuit să venim de sărbători și să găsim totul pregătit. Nici nu ne-am mai gândit că poate și tu ai nevoie de noi.
— Asta am vrut să înțelegeți. Nu că nu vă mai iubesc. Nu că nu vreau să vă văd. Ci că nu mai vreau să fiu căutată numai când aveți nevoie de ceva.
Doru a luat un cozonac de pe masă și a tăiat câteva felii.
— Hai să mai stăm puțin. Nu am mai mâncat cozonac făcut de tine de ani întregi.
Am zâmbit.
— Atunci mâncați cât vreți. Dar nu vă pun bani în sacoșe la plecare.
De data aceasta au râs cu toții, deși zâmbetele erau puțin stânjenite.
Am mai stat aproape două ore. Am vorbit despre nepoți, despre școală și despre serviciile lor. Pentru prima dată după mult timp, nu am simțit că trebuie să le ofer ceva ca să rămână lângă mine.
Înainte de plecare, Sorina a venit în bucătărie.
— Mamă, vreau să te întreb ceva. Dacă îți este greu să stai singură, de ce nu ne-ai spus?
— V-am spus de mai multe ori. V-am rugat să veniți măcar câteva zile. Îmi spuneați că nu aveți timp.
— Știu. Dar acum putem să ne organizăm altfel.
Am privit-o și am zâmbit.
— Nu vreau să vă organizați din milă sau pentru că am primit bani. Vreau să veniți pentru că vă este dor de mine.
După ce au plecat, am strâns masa și am stins luminile din sufragerie. Sub brad rămăseseră câteva ambalaje de cadouri și fotografia veche cu noi patru.
În prima duminică din ianuarie, Florin m-a sunat. Nu m-a întrebat despre depozite și nici despre pensie. M-a întrebat dacă am dormit bine și dacă am reușit să deszăpezesc intrarea.
În weekendul următor, Sorina a venit cu copiii și a rămas două zile. Doru a venit ceva mai târziu și mi-a reparat poarta.
Nu s-au schimbat toți peste noapte. Au mai existat zile în care nu m-au sunat și săptămâni în care fiecare a fost prins cu treburile lui. Dar am început să vorbim mai des și să ne vizităm fără să mai așteptăm Crăciunul sau Paștele.
În primăvară, nepotul cel mare m-a întrebat dacă poate să vină o săptămână la mine. A venit cu un caiet și câteva cărți. Dimineața învăța, iar după-amiaza mă ajuta în grădină.
Într-o seară, când stăteam pe verandă, m-a întrebat:
— Bunico, de ce nu ai împărțit banii între mama, unchi și mătușa?
Am zâmbit.
— Pentru că părinții voștri sunt oameni mari și trebuie să-și poarte singuri de grijă. Voi sunteți încă la începutul drumului. Am vrut să aveți ceva pus deoparte pentru când veți avea nevoie să vă construiți propriul viitor.
— Și dacă nu o să avem nevoie de ei?
— Atunci o să fie și mai bine. Să-i folosiți pentru ceva frumos, când va veni vremea.
Am privit spre grădină, unde începuseră să înflorească primii pomi.
Nu regretasem că păstrasem banii pentru bătrânețea mea și pentru nepoți. Nu era datoria mea să-mi sacrific siguranța financiară pentru adulți care își puteau organiza singuri viețile.
Dar cel mai mult mă bucurasem că, în sfârșit, copiii mei începuseră să înțeleagă că o mamă nu este doar o casă cu masa pusă, un frigider plin și un plic cu bani sub brad.
O mamă este un om care îmbătrânește, care are nevoie de atenție, de conversații și de îmbrățișări. Iar faptul că are o pensie mai mare nu înseamnă că nu mai are nevoie de dragostea copiilor ei.
În acel Crăciun am pus un singur plic sub brad. Dar am sperat că, dincolo de documentele din el, copiii mei vor înțelege ceva mult mai important: nu banii mei trebuiau să-i aducă înapoi acasă, ci dorul de mama lor.