A coborât scările în fugă, cu inima bătându-i nebunește, și a început să caute prin toată curtea. Poarta era întredeschisă, iar pe alee, urmele mici de pantofi se pierdeau în praf. Maria a simțit cum genunchii i se înmoaie. A strigat din nou, dar tot ce i-a răspuns a fost liniștea.
Între timp, la capătul străzii, gunoierul își făcea treaba obișnuită. Se numea Gheorghe, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu o figură blândă și mâini aspre de muncă. Când a văzut-o pe fetiță stând lângă tomberon, cu ochii mari și curioși, a rămas nemișcat.
— Bună dimineața, domnișoară, a spus el, zâmbind. Ce faci tu aici, printre gunoaie?
Ana nu a spus nimic. L-a privit doar, cu acei ochi limpezi care parcă citeau dincolo de oameni. Gheorghe a scotocit prin camion, a scos o cutie mică din carton și a început să aranjeze ceva în ea.
— Uite, vezi? Aici trăiesc vrăbiuțele. A scos o firimitură de pâine și a întins-o spre o pasăre care se apropia fără frică. Fetița l-a privit fascinată.
Gheorghe i-a întins o bucată de pâine. Ana a luat-o, tremurând puțin, și a pus-o jos, exact unde îi arătase el. Pasărea s-a apropiat, a ciugulit și a zburat din nou. Fetița a zâmbit, pentru prima dată cu adevărat.
— Așa e, vezi? Dacă le vorbești frumos, te ascultă, i-a spus bărbatul cu o voce blândă.
Atunci s-a întâmplat. Din pieptul Anei a ieșit un sunet slab, ca o adiere. „Pasărea…” a murmurat, aproape imperceptibil. Gheorghe a înlemnit. Nu era sigur dacă auzise bine, dar zâmbetul ei i-a confirmat totul.
Când Maria a ajuns, gâfâind, la capătul străzii, a văzut scena și s-a oprit brusc. Ana stătea lângă gunoier, cu ochii plini de lumină, iar buzele ei se mișcau din nou.
— Mamă…, a spus fetița, clar, pentru prima dată.
Maria a izbucnit în lacrimi și a căzut în genunchi. Gheorghe s-a dat înapoi, stingherit, neînțelegând cum un gest atât de simplu putea deschide o ușă pe care banii nu reușiseră s-o clatine.
Ion a apărut câteva minute mai târziu, uluit. Privirea lui s-a oprit pe bărbatul cu salopetă verde și pe fetița care vorbea. S-a apropiat, neștiind dacă să-l îmbrățișeze sau să-l întrebe cum făcuse.
— N-am făcut nimic, domnule, a spus Gheorghe, cu modestia omului simplu. Doar am ascultat-o fără să aștept să zică ceva.
De atunci, viața familiei Dumitrescu s-a schimbat. Ion a început să petreacă mai puțin timp la birou și mai mult acasă, iar Maria a învățat să zâmbească din nou. Gheorghe a primit un telefon de mulțumire și o invitație la vilă, dar a refuzat politicos.
— Nu trebuie să-mi dați nimic, a zis el. Cuvintele Anei sunt cel mai frumos dar.
Într-o lume în care toți încearcă să cumpere fericirea, uneori e nevoie doar de un om simplu, un zâmbet sincer și un moment de tăcere. Pentru că unele miracole nu se fac cu bani, ci cu inimă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprim