A doua zi, am așteptat ca Andreea să se trezească. Mirosul de clătite și cafea proaspătă a umplut bucătăria, iar lumina dimineții se strecura printre perdele. Am vrut ca ziua asta să fie altfel. Nu un Crăciun al tristeții, ci începutul unei noi etape.
— Mamă? — a întrebat somnoroasă, venind spre mine.
— Bună dimineața, iubito. Astăzi facem propriul nostru Crăciun.
A zâmbit timid, dar zâmbetul acela, oricât de mic, mi-a dat puterea să merg mai departe. Am pus masa cu farfuriile frumoase, am aprins o lumânare parfumată și am scos cutia cu decorațiuni. În timp ce împodobeam bradul, Andreea a găsit o stea de carton, făcută de ea când era mică.
— Ți-o mai amintești? — am întrebat.
— Da, dar credeam că s-a pierdut.
— Niciodată — i-am spus. — Unele lucruri nu se pierd, doar așteaptă să fie din nou iubite.
După ce am terminat de mâncat, am scris amândouă câteva rânduri pe niște foi colorate. Pe a mea scria: Adevărata familie nu te exclude, te îmbrățișează. Am pus bilețelele într-o cutie și le-am pus sub brad.
La prânz, Mihai a venit acasă cu un brad mic în ghiveci și o pungă plină de prăjituri. „Pentru noi”, a spus simplu. Am mâncat împreună, am râs, am povestit și, pentru prima dată după mult timp, am simțit liniște.
Dar liniștea s-a transformat în hotărâre. După-amiaza, m-am îmbrăcat și am plecat spre casa părinților mei. În portbagaj aveam plicul pregătit cu o scrisoare pe care o scrisesem în noaptea precedentă.
Când am ajuns, zăpada scârțâia sub pașii mei. Am lipit plicul pe ușa lor și am rămas o clipă privind curtea. Casa în care crescusem, care altădată era plină de râsete și miros de cozonaci, acum părea străină.
Am plecat fără să bat la ușă.
În scrisoare scrisesem simplu:
„Ați avut un loc la masa mea, în inima mea și în viața fiicei mele. Ați ales să-l pierdeți. Nu mai datorați nimic, dar nici eu nu mai datorez nimic. Vă doresc pace. Noi ne facem propria familie.”
Câteva ore mai târziu, telefonul meu a început să sune continuu. Mama, sora mea, chiar și tata. N-am răspuns. M-am uitat la Andreea, care cânta încet un colind și decupa fulgi de hârtie. Și am știut: făcusem ce trebuia.
Seara, am ieșit afară și am plantat brăduțul din ghiveci în curte. Andreea m-a îmbrățișat și a spus:
— Poate la anul vom avea cadouri sub el.
— Sigur că da — am zâmbit. — Dar cel mai frumos cadou deja îl avem: liniștea.
Zăpada cădea încet, iar luminile din casă se reflectau în geam. Era pentru prima dată, după mulți ani, când am simțit că acel Crăciun chiar era al nostru. Un Crăciun fără minciuni, fără rușine, fără lacrimi. Un Crăciun în care dragostea adevărată, cea simplă și curată, își făcuse loc — acolo unde mereu ar fi trebuit să fie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.