„Mama… n-am apucat s-o țin de mână când s-a dus… Mi-a spus doar: ai grijă de mama mea, ca și cum ar fi a ta.”
Toți cei din jur au izbucnit în plâns. Soacra și-a dus mâinile la piept și a început să tremure, privind spre chipul blând al fetei din sicriu.
„Și eu am fost crudă uneori…”, a șoptit printre lacrimi. „I-am cerut prea mult, iar ea n-a zis niciodată un cuvânt rău. Doar zâmbea.”
Ploaia se întărise afară, picurii loveau acoperișul ca niște bătăi de toacă. Aerul era greu, încărcat de durere.
Preotul s-a apropiat încet, făcând semnul crucii deasupra trupului. „Sufletul ei nu poate pleca până nu simte pace. Trebuie să se roage toți, din inimă.”
Atunci, întreaga curte s-a umplut de murmurul rugăciunilor. Fiecare cuvânt părea o mângâiere, fiecare suspin — o punte între lumi.
După câteva clipe, un vânt blând a trecut peste curte. Flacăra lumânărilor a tremurat, dar nu s-a stins. Soacra a ridicat privirea și a jurat, cu ochii în lacrimi:
„Fata mea, îți promit că-ți voi crește copilul ca pe al meu. Te voi pomeni în fiecare rugăciune, până când ne vom întâlni iar.”
Apoi s-a ridicat și a atins ușor fruntea fetei. În clipa aceea, o rază de lumină a pătruns printre nori, căzând drept peste sicriu. Cei de față s-au privit unii pe alții — fără să spună nimic, dar simțind toți același lucru: pacea se așternuse, în sfârșit.
Când bărbații au încercat din nou să ridice sicriul, de data asta s-a mișcat ușor. Niciun efort, niciun tremur — ca și cum sufletul fetei se eliberase de povară.
Soacra a mers în urma lui, cu o floare albă în mână. Fiecare pas era o rugăciune, fiecare lacrimă — o mulțumire.
La cimitir, cerul s-a înseninat. Ploaia s-a oprit, iar un curcubeu pal s-a arcuit peste deal.
Preotul a rostit ultimele cuvinte, iar familia a rămas acolo, tăcută, până când ultimul bulgăre de pământ a căzut peste sicriu.
Seara, acasă, soacra s-a așezat la masa mică din bucătărie. În fața ei, fotografia norei părea să zâmbească. Și, pentru prima dată după multe zile, femeia a simțit o liniște adâncă în suflet.
„Ai fost o binecuvântare pentru noi”, a spus încet, cu voce tremurată. „Și vei rămâne mereu parte din familia asta.”
Din camera copilului s-a auzit atunci un plânset scurt — primul plânset clar, ca un ecou al vieții care merge mai departe.
Soacra s-a ridicat, și cu lacrimile curgând pe obraji, a șoptit:
„Ești aici, draga mea… n-ai plecat de tot.”
Și în acea noapte, curtea s-a umplut de liniște și de pace. Deasupra casei, stelele străluceau mai puternic ca oricând.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.