Tânărul a ridicat privirea, surprins. Nu se așteptase la întrebarea aceea. A zâmbit scurt, stânjenit, și-a acoperit brațul cu palma, dar privirea Elenei era deja fixată pe el.
— E… o poveste lungă, doamnă, a zis încet.
— Am timp, a șoptit ea, cu voce tremurată.
Bărbatul a ezitat o clipă, apoi a oftat și s-a așezat pe banca de lângă ușă. Ceilalți din grup s-au dus spre mașină, râzând și glumind, dar el a rămas.
— Se numea Sofia. Sau… așa i se spunea la orfelinat, a început el. Am crescut acolo împreună, la un centru din Fetești. Era cea mai veselă fată din lume, mereu ne făcea să râdem. A murit acum vreo cinci ani, de o boală… nici acum nu știu exact care. Mi-am făcut tatuajul ăsta ca să nu o uit niciodată.
Cuvintele lui i-au tăiat răsuflarea. Elena simțea că nu mai are aer. Se sprijini de tejghea și încercă să-și țină lacrimile, dar ochii i s-au umplut de apă.
— Sofia… ai spus Sofia?
— Da, doamnă. O chema Sofia. Avea părul lung, mereu împletit, și un zâmbet… de parcă nu-i păsa că lumea e nedreaptă. A fost adusă acolo de un bărbat care zicea că a găsit-o rătăcită. Avea vreo zece ani atunci.
Elena a simțit cum pământul i se mișcă sub picioare. Tânărul povestea despre fiica ei. Era imposibil să fie o coincidență.
— Ți-a spus vreodată ceva despre părinți? despre unde locuia?
— Doar că își amintea de mare… și de o femeie care făcea pâine dulce.
Doamna Elena și-a dus mâinile la gură și a izbucnit în plâns. Lacrimile îi curgeau fără oprire, iar tânărul, neștiind ce să facă, i-a pus ușor o mână pe umăr.
— Era fiica mea, a reușit ea să spună printre sughițuri. Era fetița mea…
Tânărul s-a ridicat, uluit.
— Doamnă… nu știam. Credeam că…
Dar Elena nu-l mai asculta. Se uita la chipul tatuat, atingându-l cu degetele tremurânde, de parcă ar fi vrut să mângâie pielea fetei ei.
— Unde e înmormântată? a întrebat ea printre lacrimi.
El a dat din cap, încet.
— În cimitirul mic de lângă orfelinat. N-a avut pe nimeni, așa că am fost eu acolo în ziua aceea.
A doua zi, Elena a plecat singură spre Fetești. Drumul era lung, dar parcă nici nu-l simțea. În geantă purta o poză a Sofiei, o lumânare și o floare albă.
Când a ajuns, gardianul orfelinatului a condus-o spre un colț retras al cimitirului. O cruce mică de lemn, cu un nume scris abia lizibil: „Sofia — 2005–2015”.
Elena s-a prăbușit în genunchi. A rămas acolo mult timp, fără să spună nimic, doar mângâind pământul, ca și cum ar fi atins fața copilului ei.
În acea tăcere grea, s-a rugat încet, cu vocea frântă:
— Doamne, îți mulțumesc că mi-ai arătat adevărul. Acum pot s-o plâng așa cum se cuvine.
A aprins lumânarea, a așezat floarea albă și a rămas acolo până la apus. Când s-a ridicat, în sufletul ei era durere, dar și pace.
Pe drumul de întoarcere, gândindu-se la chipul Sofiei tatuat pe brațul tânărului, și-a spus în sine:
„Poate Dumnezeu a vrut ca ea să rămână vie în inima altcuiva. Așa, nu o va uita nimeni niciodată.”
Și, pentru prima dată în opt ani, Elena a zâmbit. Un zâmbet plin de lacrimi, dar și de lumină.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.