Vocea copilului răsună din nou, firavă, aproape plângândă. „Tati… te rog, vino… mama nu se mai mișcă.”
Eduard rămase o clipă nemișcat. Nu avea copii, dar în glasul acela era o teamă care-i străpungea armura rece de om de afaceri. Înghiți în sec și, pentru prima dată după mulți ani, nu știa ce să spună.
„Unde ești, micuțo?”, întrebă el cu o voce tremurată.
Fetița îi spuse adresa, iar el recunoscu imediat cartierul. O zonă modestă, undeva la marginea orașului. Fără să mai stea pe gânduri, își apucă cheile mașinii și ieși grăbit, lăsând secretara să-l privească uimită.
Pe drum, gândurile i se amestecau haotic. Își amintea cum Maria îi zâmbea mereu politicos, cum venea la birou înaintea tuturor și cum, în ultima vreme, părea tot mai palidă. Poate că ar fi trebuit să întrebe dacă e bine. Dar el nu întreba niciodată. În lumea lui, emoțiile erau un lux.
Când ajunse în fața blocului vechi, fetița îl aștepta pe scări, desculță, ținând un ursuleț de pluș strâns la piept.
„Domnul Eduard?”, îl întreabă cu ochii mari, plini de lacrimi. „Mama e înăuntru… nu se mai ridică.”
El intră grăbit, iar aerul din apartament îl izbi ca un perete de praf și tăcere. Pe podea, lângă o găleată răsturnată, Maria zăcea inconștientă.
Eduard se repezi și, fără să gândească, îi verifică pulsul. Era slab, dar era acolo. Sună imediat la 112, iar apoi ridică privirea spre fetiță. „Totul va fi bine, scumpo. Ține-mă de mână.”
Ambulanța sosise repede, iar medicii au constatat că femeia suferise un atac de epuizare severă. Lucrase nopți întregi la o curățenie într-un hotel, încercând să strângă bani pentru tratamentul fiicei sale bolnave de inimă.
Eduard rămase tăcut, cu privirea pierdută. În tot acest timp, el o judecase pentru „lipsă de responsabilitate”.
Câteva ore mai târziu, la spital, Maria deschise ochii. Când îl văzu pe șeful ei, tresări speriată.
„Domnule Eduard… îmi pare rău că n-am venit la muncă… n-am vrut…”
El o opri cu un gest blând. „Nu spune nimic. Tu ai făcut mai mult decât mulți dintre cei din birourile mele. Ai muncit până ai căzut.”
Femeia izbucni în plâns, iar fetița îi sări în brațe.
Eduard se ridică și se îndepărtă încet, dar cu o privire schimbată. A doua zi, trimise prin șoferul său un plic. Înăuntru, erau 10.000 de lei și o scrisoare scurtă:
„Pentru tine și pentru Ana. Ai o lună liberă. De azi, compania mea plătește tratamentul fiicei tale.”
De atunci, biroul de la etajul 30 nu mai era la fel de rece. Pe biroul din mahon stătea o fotografie: o fetiță cu un ursuleț de pluș și un zâmbet larg, care-i amintea zilnic că viața înseamnă mai mult decât cifre și contracte.
Pentru prima dată după mulți ani, Eduard înțelese că adevărata avere a unui om nu se măsoară în bani, ci în inimile pe care le atinge.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.