Un motor negru, mare, a intrat în parc cu un sunet care a făcut să se oprească toate râsetele. Tinerii s-au uitat mirați, iar unul dintre ei a mormăit:
— Ce naiba…?
Motocicleta s-a oprit brusc lângă bancă. Bărbatul care coborî purta o geacă de piele, cu un chip aspru și privirea rece. Casca a fost dată jos încet, iar când fața i s-a văzut, Maria a dus mâna la gură.
— Matei…
Fiul lor.
Nimeni nu se mai mișca. Doar motorul trosnea încet, metalul încă fierbinte. Matei și-a privit părinții. Cămașa tatălui era udă, iar mama ținea de mână o fetiță care tremura. Apoi s-a întors spre grupul de adolescenți.
— Care dintre voi a făcut asta?, a spus calm, dar cu o voce care a tăiat aerul ca o lamă.
Nimeni n-a răspuns. Unul dintre ei a încercat să ascundă telefonul, dar Matei l-a văzut. A făcut un pas, apoi altul. Nu fugea, dar privirea lui spunea tot. Liderul, acela care aruncase cu suc, a înghițit în sec.
— Nu era mare lucru, domnule, doar glumeam, a bâiguit.
Matei s-a oprit chiar în fața lui.
— Ți se pare amuzant să umilești niște oameni în vârstă?
Băiatul n-a zis nimic.
În jur, lumea se oprise. Cei care priveau de pe bancă își trăgeau telefoanele jos, rușinați. Maria a încercat să se apropie, dar Ion i-a făcut semn să nu intervină.
Matei i-a luat telefonul băiatului și l-a aruncat pe jos.
— Așa se distrug amintirile rușinoase, a spus el printre dinți.
Apoi, fără un alt cuvânt, s-a aplecat spre tatăl său.
— Tată, ești bine?
Ion a dat din cap, încercând să zâmbească.
Cei cinci adolescenți s-au retras încet, fără să mai spună nimic. Unul chiar a murmurat un „Îmi pare rău” înainte de a o lua la fugă.
Matei s-a uitat în jur la oamenii care doar priveau.
— Așa am ajuns? Să ne uităm cum se batjocoresc bătrânii și copiii fără să mișcăm un deget?
Nimeni n-a răspuns. Doar vântul a foșnit printre frunze.
Apoi, cu o voce mai blândă, s-a întors spre Luci.
— Tu ai fost curajoasă, micuțo. Mulțumesc că i-ai apărat.
Fetița l-a privit cu ochii mari și a dat din cap, ștergându-și lacrimile.
Când s-a întors spre părinții lui, Maria plângea în tăcere.
— Ai crescut frumos, Matei, a spus ea, tremurând.
El a zâmbit ușor, dar în ochii lui se vedea o durere adâncă.
— N-ar fi trebuit să treceți prin asta.
A scos batista din buzunar și i-a șters tatălui fruntea, ca pe vremuri, când Ion îl învăța să meargă pe bicicletă și se lovea la genunchi. Timpul părea să se fi oprit între ei.
Un bătrân din parc s-a apropiat, rușinat.
— Iartă-ne, băiete. Ar fi trebuit să intervenim.
Matei a dat din cap.
— Mai bine să învățăm din asta. Azi a fost vorba de doi bătrâni, mâine poate fi oricare dintre voi.
Și-a pus casca, a ajutat-o pe mama sa să urce pe motocicletă și, cu un gest tandru, a întins mâna tatălui său.
— Hai, tată. O plimbare scurtă, ca pe vremuri.
Ion a zâmbit.
— Credeam că n-o să mai apuc ziua în care o să urc din nou pe o motocicletă.
Motorul s-a pornit iar. Toți cei din parc priveau în tăcere cum familia pleca încet, lăsând în urmă o lecție despre curaj, demnitate și dragoste.
Pentru prima dată în ziua aceea, lumina soarelui părea din nou blândă, iar oamenii — un pic mai buni.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.