Am plâns din nou atunci, dar lacrimile nu mai erau de disperare, ci de ușurare. După zile întregi de frig, foame și frică, cineva mă ținea minte. Cineva mă primea așa cum eram, fără întrebări, fără judecăți.
Timpul a trecut. Cu ajutorul doamnei Maria — așa o chema pe femeia aceea cu suflet uriaș — am dus sarcina până la capăt. M-a dus la toate controalele, m-a învățat să gătesc, să cos și să am grijă de mine. Când am născut, ea era acolo. Mi-a ținut mâna și mi-a spus că, de acum, totul va fi bine.
L-am numit Andrei, după soțul ei care murise cu ani în urmă. Ea a zâmbit și a spus că e cel mai frumos dar pe care l-a primit vreodată.
Viața nu a fost ușoară, dar niciodată nu m-am mai simțit singură. Am învățat să fiu mamă, am terminat liceul la seral, apoi am făcut o școală postliceală de asistență medicală. Maria mă încuraja mereu, zicând: „Fiecare rană se vindecă dacă o ungi cu iubire.” Și a avut dreptate.
Anii au trecut. Andrei a crescut harnic, cu minte bună și inimă mare. A iubit-o pe Maria ca pe o bunică adevărată. Când ea s-a stins, i-am ținut promisiunea: am transformat casa ei în adăpost pentru mame tinere fără sprijin. Era felul meu de a duce mai departe bunătatea ei.
Apoi, într-o zi, după aproape douăzeci de ani, am primit o scrisoare. De la părinții mei. Îmi spuneau că vor să-l vadă pe fiul meu. Că vor să-și ceară iertare.
Am stat mult cu scrisoarea în mână. Am simțit o umbră din fata aceea de șaptesprezece ani care tremura în ploaie. Partea mea care încă mai căuta o explicație. Dar când m-am uitat la Andrei, care venea spre mine cu zâmbetul acela curat și ochii luminoși, am știut răspunsul.
Le-am scris înapoi:
„Fiul meu nu are bunici. A avut-o pe Maria, iar ea a fost tot ce un copil ar fi putut visa. Eu nu port ură, dar nici nu mai am loc pentru oameni care m-au alungat când aveam nevoie de ei.”
Câteva luni mai târziu, i-am văzut întâmplător la o conferință caritabilă. S-au apropiat de mine, palizi, stingheri. Tata a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a frânt. Mama a plâns. I-am ascultat, fără răutate, dar cu o liniște pe care n-o mai avusesem niciodată.
— Vrem doar să-l vedem o dată, a spus ea printre lacrimi.
M-am uitat la ei și am spus:
— Nu mai e nevoie. A văzut destulă durere cât să înțeleagă ce înseamnă familia.
M-am întors și am plecat. Pentru prima dată, nu mai simțeam rușine, nici frică. Doar pace.
Când am ajuns acasă, Andrei mă aștepta în curte, cu o floare în mână.
— Pentru tine, mami, a zis. Pentru tot ce ai făcut.
Atunci am înțeles că nu sângele face familia, ci dragostea. Și că uneori, Dumnezeu ia din viața noastră pe cei care ne rănesc, doar ca să facă loc celor care ne vindecă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.