Spera apăru în ușă și aproape că se prăbuși.
„Maica Domnului… cum ați reușit? Fetițele astea nu dorm nici măcar noaptea!”
Dar Alexandru deja înțelesese.
Asista la un miracol.
„Maria…”, șopti el, „de trei luni caut un răspuns. Am cheltuit o avere pe medici… și dumneata, pur și simplu…”
„…le-ai făcut să doarmă”, completă Maria printre lacrimi.
Trei oameni și două fetițe, în liniște deplină, privind minunea din fața lor.
Isabela în brațele Mariei, Sofia în brațele tatălui, lipită de femeia care le dăduse pace.
Apoi, pași hotărâți pe scară.
Sângele li se făcu rece.
„Domnule Alexandru!” – o voce feminină răsună pe coridor.
„Am venit pentru consultația fetițelor.”
Doctorița Victoria Dobre apăru în ușă, impunătoare.
Avea 38 de ani, părul prins perfect, halat alb fără o pată, privirea rece a cuiva care controlează totul.
„Domnule Alexandru, cum sunt fetițele…” se opri brusc când văzu scena.
Cele două gemene dormind, Alexandru zâmbind pentru prima dată în luni întregi, iar o femeie de serviciu ținând în brațe una dintre fete ca și cum ar fi fost mama ei.
„Doamnă doctor…” șopti Alexandru, încercând să nu le trezească.
„Nu o să credeți… în sfârșit au adormit. Maria a reușit.”
Zâmbetul Victoriei i se înțepeni pe față.
Doctorița rămase nemișcată, privind scena cu o uimire pe care încerca să o ascundă. Se apropie încet, de parcă s-ar fi temut să nu rupă vraja.
— Cum… cum ați făcut? întrebă ea, privind spre Maria.
Femeia își coborî privirea.
— N-am făcut nimic, doamnă doctor. Doar le-am luat în brațe. Poate că aveau nevoie de… dragoste.
Victoria o privi scurt, apoi se întoarse spre Alexandru.
— Domnule Munteanu, copiii nu se pot vindeca cu simple gesturi.
— Știu, răspunse el, dar… uitați-vă la ele. Dorm. Pentru prima dată.
Doctorița se apropie de pătuțuri și puse mâna pe fruntea Isabelei. Era rece, fără febră. Respirația calmă. Niciun semn de disconfort.
În cameră domnea o liniște cum nu mai fusese de luni întregi. Afară, soarele cobora ușor peste curtea plină de trandafiri, iar pentru prima dată, vila aceea, mereu plină de plâns și tensiune, avea aerul unui cămin.
Alexandru se lăsă pe marginea patului și își duse mâinile la față. Lacrimile îi curgeau fără rușine.
— Le-am crezut pierdute, șopti. Nu mai aveam speranță.
Maria, cu Isabela în brațe, îl privi blând.
— Uneori, domnule Alexandru, Dumnezeu trimite răspunsul prin oameni simpli.
Victoria strânse buzele.
— Cu tot respectul, nu putem vorbi de minuni. Trebuie să găsim o explicație medicală.
— Căutați-o cât vreți, răspunse Alexandru obosit. Eu o să mă bucur, în sfârșit, de liniște.
Doctorița oftă, dar nu mai spuse nimic. Ieși din cameră, iar pașii ei se pierdură pe coridor.
Maria așeză cu grijă fetița în pătuț și se pregăti să plece. Dar Alexandru se ridică și o opri.
— Așteaptă.
Ea se întoarse mirată.
— Da, domnule?
— Rămâi. Te rog. Nu ca femeie de serviciu. Ca… dădacă. Cineva în cine pot avea încredere.
Maria rămase fără cuvinte.
— Eu? Dar… eu doar curăț casa.
— Știu. Dar ele te iubesc deja. Iar eu… n-am mai văzut niciodată pe cineva să le liniștească așa.
Ochii ei se umplură de lacrimi.
— O să fac tot ce pot, domnule Alexandru. Promit.
Așa a început o nouă etapă în viața lor. În fiecare zi, Maria venea devreme, iar gemenele zâmbeau când o vedeau. Când plângeau, ea le lua în brațe și le cânta încet, un cântec vechi pe care îl știa de la bunica ei din sat.
Cu timpul, casa se umplu de râsete. Fetițele se făceau tot mai voioase, iar Alexandru, încetul cu încetul, își recăpăta puterile. Nu mai era omul pierdut și copleșit de durere. În ochii lui apărea din nou lumină.
Într-o dimineață, pe când pregăteau micul dejun, Alexandru privi către Maria și spuse:
— Mi-ai salvat familia. Și nici măcar nu știi cum.
— Nu eu, domnule Alexandru. Ele m-au salvat pe mine, răspunse ea zâmbind.
Pentru că, în adâncul sufletului, Maria știa că acele două fetițe îi umpluseră golul lăsat de copilul pierdut. Le iubea ca pe propriile ei fiice.
Iar casa Munteanu, odinioară plină de suferință și plâns, devenise acum un loc în care dragostea vindeca tot.
Uneori, răspunsurile nu vin din spitale sau tratamente scumpe.
Uneori, ele vin dintr-o inimă simplă, care știe să țină strâns, să legene și să iubească.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.