Primele zile au fost liniștite. Clara vorbea puțin, mânca doar ce-i punea Maria în farfurie și dormea mereu cu lumina aprinsă. Nu plângea, dar nici nu zâmbea. Părea o fetiță crescută în tăcere, obișnuită să nu ceară nimic.
Maria îi cumpărase o pijama roz cu iepurași și o pernuță moale, sperând că o va face să se simtă acasă. Într-o seară, în timp ce o ajuta să se spele înainte de culcare, Clara a început să tremure.
— Ce s-a întâmplat, iubita mea? Apa e prea caldă?
Fetița a clătinat din cap. Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Maria a ridicat ușor mâneca pijamalei și atunci a văzut. Pe brațul mic al Clarei erau urme vechi, rotunde, ca niște arsuri. Pe spate, pielea avea cicatrici fine, ca și cum ar fi fost zgâriată sau lovită cu ceva.
Maria a înghețat. Respira greu, încercând să nu o sperie.
— Cine ți-a făcut asta, scumpa mea?
Clara a lăsat capul în jos și a șoptit aproape fără glas:
— Doamna… cea de la centru.
Inima Mariei s-a strâns. Nu voia să creadă. Cum ar fi fost posibil? Centrul era un loc unde copiii trebuiau protejați, nu răniți.
A doua zi, s-a dus direct la instituție. Laura, cea care o primise prima dată, a încercat să pară calmă.
— Doamnă Maria, vă rog, copiii mai inventează uneori lucruri… e un proces de adaptare…
— Nu inventează! Am văzut cu ochii mei. Are semne vechi, clar nu sunt de acum.
Pe moment, directoarea centrului a intervenit. A promis că va face o anchetă internă, dar tonul ei trăda mai degrabă iritare decât compasiune. Maria a plecat de acolo hotărâtă: nu avea să lase lucrurile așa.
Seara, când s-a întors acasă, a găsit-o pe Clara dormind cu o jucărie de pluș strânsă la piept. A stat lângă patul ei, privind-o mult timp. A simțit cum inima i se umple de o căldură nouă, amestecată cu durere și promisiune.
— Nimeni n-o să te mai atingă, Clara, i-a șoptit. Niciodată.
În zilele următoare, Maria a început să observe lucruri ciudate. Clara tresărea la zgomote puternice, nu suporta bărbații care vorbeau tare și se ascundea sub masă când auzea o ușă trântită. Fiecare reacție era o fărâmă dintr-o poveste groaznică pe care o purta în suflet.
Maria a cerut ajutorul unui psiholog pentru copii. Cu timpul, Clara a început să deseneze mai des. Într-unul dintre desene, Maria s-a recunoscut: o femeie cu părul negru, cu brațele larg deschise, iar lângă ea, o fetiță zâmbitoare, ținând un soare în mână.
— Ești tu, mama, i-a spus Clara zâmbind timid. Tu ești soarele.
Maria a izbucnit în lacrimi. Toată durerea, toată frica se topeau în acel moment. În sfârșit, fetița pe care o visase atâția ani începea să zâmbească.
Câteva luni mai târziu, adopția a fost oficializată. În fața judecătorului, Maria a ținut-o pe Clara de mână și a spus cu voce tremurată:
— Promit că o voi iubi și o voi proteja toată viața mea.
Judecătorul a zâmbit, iar Clara s-a agățat de brațul ei, strigând:
— Mama mea!
Aplauzele celor din sală s-au auzit ca un ecou al unui nou început. Iar pentru Maria, acel moment nu a fost doar finalul unei lupte, ci începutul unei vieți pline de sens.
Pentru prima dată după mulți ani, casa ei nu mai era tăcută. Se auzeau râsete, pași mici pe podea și o voce dulce care o chema:
— Mama, vino să vezi ce am desenat!
Era, în sfârșit, acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.