Ana respira greu, iar mâinile îi tremurau în poală. M-am uitat la ea, încercând să-mi dau seama ce ascundea, dar lacrimile îi curgeau deja pe obraji.
— Mamă, am găsit ceva, a început ea. În biroul lui. Era un dosar ascuns în sertarul cu acte.
— Ce fel de dosar? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Cu poze și documente. Cu numele tău, cu buletinul tău… dar nu erau acte normale. Erau copii după acte, fotografii cu tine, dar puse într-un dosar marcat cu „Proiect personal – Elena”.
Inima mi-a sărit o bătaie. Nu înțelegeam nimic.
— Poate e o prostie de-a lui de la serviciu, am murmurat.
— Nu, mamă. Ascultă-mă. Mai era ceva acolo. Poze cu oameni pe care nu-i cunoști. Și o hârtie cu un număr mare scris pe ea: 250.000 lei. Sub el scria „după semnătură”.
Am simțit cum mi se taie respirația. Radu nu îmi spusese niciodată de vreo datorie. Nici măcar că ar avea nevoie de bani. Din contră, mereu pretindea că totul merge perfect.
— Poate e un contract, am încercat eu, dar vocea îmi tremura.
Ana a clătinat din cap.
— Nu, mamă. Mai era ceva. O copie după asigurarea ta de viață. Și în dreptul semnăturii era data de azi.
Am frânat brusc, trăgând mașina pe dreapta. Într-o clipă, totul s-a legat. Brunchul, tensiunea din privirea lui, neliniștea Anei.
— Vrei să spui că…
— Cred că voia să-ți facă rău, mamă. Și să pară un accident.
Cuvintele ei au tăiat aerul. Îmi simțeam sângele înghețând. Ani de zile crezusem că trăiesc cu un om serios, grijuliu, stabil. Dar acum… mă uitam înapoi și vedeam toate semnele pe care le ignorasem.
Ne-am oprit într-o parcare și am rămas acolo, în tăcere. Am privit-o pe Ana — singura mea aliată.
— Ai făcut bine, iubita mea. Ai făcut ce trebuia.
Ea a început să plângă în hohote, iar eu am strâns-o în brațe.
— Nu te mai întorci acolo, m-a rugat printre suspine. Promite-mi.
Am promis.
După o oră, eram la secția de poliție. Mâinile îmi tremurau în timp ce povesteam totul. Le-am arătat hârtia, le-am spus de dosar, de asigurare, de brunch. Ofițerul a ascultat atent și a dat din cap grav.
— Ați făcut bine că ați venit, doamnă. Vom merge imediat la domiciliu.
Câteva ore mai târziu, m-au chemat să dau o declarație completă. În casă găsiseră exact ce spusese Ana — dosarul, copia asigurării și chiar niște flacoane suspecte în dulapul cu medicamente.
Radu fusese reținut pentru anchetă. Când l-au scos din casă, privirea lui rece s-a oprit asupra mea.
— Ai distrus totul, Elena, a spus cu o voce stinsă.
L-am privit drept în ochi.
— Nu eu, Radu. Tu ai distrus totul. Eu doar am ales să trăiesc.
A doua zi, am început o nouă viață. Nu a fost ușor — dar fiecare răsărit mi-a amintit că am scăpat la timp. Ana dormea liniștită, iar eu, pentru prima oară după mulți ani, respiram ușor.
Uneori, viața îți trimite avertismente prin cei mai nevinovați oameni. Eu aproape că nu am ascultat… dar am avut norocul să am o fiică care a văzut adevărul înaintea mea.
Și datorită ei, astăzi, sunt vie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimat