Maria rămase câteva clipe nemișcată, ținând lampa cât mai sus, de parcă lumina aceea slabă ar fi putut alunga tot răul care ar fi putut sta ascuns în acel adânc. Inima îi bătea încet, dar apăsat, ca o toacă ce anunța ceva important și necunoscut.
Se apropie, pas cu pas, de lada mare. Lemnul era putred, însă lacătul părea mult mai bine păstrat decât restul. Îl atinse cu vârful degetelor. Rece ca gheața. Prea rece pentru un loc unde umezeala ar fi trebuit să înmoaie orice metal. Un fior îi trecu pe șira spinării.
Apoi privirea i se mută spre cufărul mai mic. Acesta era ușor crăpat, iar capacul stătea într-o parte, lăsând să se vadă o bucată de pânză înfășurată pe ceva mic și rotund. Maria înghiți în sec, se aplecă și, încet, ridică pânza. Înăuntru era o medalie ciudată, grea, de bronz înnegrit, pe care era gravată aceeași frază ca pe treaptă: „Cine coboară poartă povara secretului.”
Nu înțelegea nimic, dar simțea că totul era legat de moșia asta, de familia Mendu, poate chiar de femeia aceea care murise în fântână cu ani în urmă. O gândură îi făcu pielea să se zburlească: dacă moartea ei nu fusese un accident?
Ridică una dintre hârtiile împrăștiate pe jos. Era o scrisoare veche, scrisă cu un scris grăbit: „Ascunde tot. Unii ar face orice pentru ceea ce am găsit. Lăzile nu trebuie deschise până nu vine timpul potrivit.”
Maria simți cum aerul din încăpere se îngreunează. Nu era genul de femeie care să se lase purtată de povești, dar ceva, acolo jos, o apăsa. Totuși, nu venise până acolo pentru a pleca cu mâna goală.
Își întări coloana și se apropie din nou de lada mare. Încercă lacătul. Era bine închis. Privi în jur și observă o bucată de piatră lată, desprinsă din perete. Ridică piatra, o potrivi între lacăt și lemn și, strângând din dinți, lovi. Lacătul cedă cu un trosnet sec, ce răsună ca un tunet în toată încăperea.
Maria trase adânc aer în piept și ridică capacul.
Înăuntru erau pungi de piele legate cu sfoară. Le desfăcu pe rând și simți cum genunchii i se înmoaie: erau pline cu monede de aur, sclipind slab în lumina lămpii. Alături de ele, un teanc gros de hârtii cu datorii, acte de proprietate, iar printre ele, un caiet legat în piele.
Îl deschise. Pe prima pagină scria: „Jurnalul lui Grigore Mendu.”
Era numele tatălui lui Iacob.
Maria nu voia să fure nimic. Nu era omul acela. Dar știa că ceea ce găsise putea schimba vieți – poate chiar și a ei. Poate Iacob nici nu știa ce se ascundea sub propria lui moșie.
În timp ce întorcea paginile, simți o adiere rece trecând prin încăpere. Lampa pâlpâi. Maria îngheță pe loc.
Apoi auzi.
Nu un vaiet. Nu un strigăt.
Ci pași.
Pași ușori, pe piatra treptelor, venind în jos.
Maria simți cum sângele i se oprește în vine. Cineva cobora. Cineva care știa de scara aceea. Cineva care nu voia să fie descoperit.
Închise repede lada, își strânse șorțul la piept și se lipi de perete, ținând lampa cât mai aproape, ca și cum lumina aceea slabă era singura ei apărare.
Umbra unui om apăru în deschidere.
Maria își ținu respirația.
Când silueta intră în încăpere, ea ridică lampa și chipul i se lumină.
— Domnule Iacob?!…
Bărbatul o privi lung. Nu furios. Nu speriat. Ci cu un fel de tristețe pe care Maria nu o mai văzuse niciodată la el.
— Nu trebuia să ajungi aici, Maria… dar dacă ai ajuns, înseamnă că așa a fost rânduit.
El intră în cameră, se aplecă, atinse lada mare și oftă adânc.
— Aici e secretul care a ruinat generații din familia mea. Aurul ăsta… — își roti privirea peste încăpere — …n-a adus decât blestem, suspiciuni și moarte. Tatăl meu l-a ascuns sperând să protejeze familia. Dar adevărul trebuie scos la lumină, altfel nu se va rupe niciodată cercul.
Maria îl privi, neîncrezătoare.
— Și… ce vreți să faceți cu tot asta?
Iacob ridică ochii spre ea.
— Să îl folosesc pentru a repara ce e stricat. Pentru oameni, nu pentru mândrie. Dar am nevoie de cineva care a văzut totul și poate spune adevărul, dacă va fi nevoie. Cineva de încredere.
Maria simți un nod în gât. Ea? O femeie fără nimic, venită să-și câștige câțiva lei?
Dar în privirea lui era o sinceritate care o dezarma.
— Dacă mă ajutați, Maria… vă promit că nu veți mai duce grija zilei de mâine.
Pentru prima dată după mulți ani, Maria simți cum speranța îi învie în piept. Își șterse palmele de șorț și dădu din cap.
— Domnule Iacob… sunt alături de dumneavoastră.
Și, în lumina tremurătoare a lămpii, doi oameni simpli, marcați de viață, au decis împreună să rupă un blestem vechi și să aducă dreptatea la lumină.
Pentru prima dată, întunericul din adâncul moșiei nu i-a mai înspăimântat. Pentru că, undeva, în acel întuneric, se năștea un început nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.