Diana a râs, sprijinindu-și fruntea de umărul lui:
— Lasă, că nu mă stric așa ușor.
Dar, în sufletul ei, emoțiile se amestecau. Bucurie, teamă, speranță, grijă. Vârsta, drumul, mutările, viața militară… toate îi treceau prin minte. Se așezase pe pat și și-a mângâiat burtica abia închipuită, încercând să simtă ceva, orice. Iar Matei, cu ochii strălucind, nu se mai oprea din povestit: cum o să fie băiat, cum o să-l învețe fotbal, cum o să-l ducă la pescuit, cum o să-l crească altfel, mai liniștit, că acum era mai „copt la minte”.
În zilele următoare, casa lor parcă prinsese alt aer. Veronica își făcea temele la masa mare din sufragerie și, din când în când, ridica ochii către mama:
— Mami, dacă e băiat, eu o să-l învăț să deseneze. Dacă e fată, o să-i dau toate cariocile mele. Sau mai bine îi cumpăr altele noi!
Diana zâmbea și-i răspundea mereu blând, dar grijile o urmăreau. Avea nopți în care se trezea singură, în liniștea blocului militar, și se întreba dacă o să se descurce. O lua din nou de la capăt, cu scutece, nopți albe, griji… iar Matei era mai mult pe la unitate.
Într-o astfel de noapte, cu lumina telefonului aprinsă și Veronica dormind în camera de alături, Diana a început să calculeze banii. Salariul lui Matei era bunicel, dar cheltuielile crescuseră: chirie, mâncare, haine pentru Veronica, naveta lui Matei… și acum, încă un copil. A tras aer în piept și și-a spus în gând: „O să fie bine. Trebuie să fie bine.”
A doua zi, când Matei a venit acasă, a găsit-o parcă mai liniștită. Ea îi pregătise o ciorbă aburindă, iar Veronica sărea în jurul lor cu o bucurie greu de controlat.
— Tată, am decis! Eu îi pun numele! — a anunțat ea solemn.
Matei a izbucnit în râs.
— Vedem noi, vedem…
Au început luni întregi de pregătiri. Veronicăi ii plăcea să stea lipită de burtica mamei și să îi spună povești inventate. Diana o privea cu o emoție profundă, gândindu-se cât de repede cresc copiii și cât de mult se schimbă viața fără să-ți dai seama.
Într-o seară, după ce Matei a ajuns târziu, obosit și năpădit de praf, au stat amândoi pe balconul mic, privind luminile orașului. Diana i-a spus încet:
— Matei… mie mi-e puțin teamă.
El a tras-o lângă el, ținând-o aproape.
— Știu. Și mie mi-a fost, când am plecat prima dată în misiune. Dar mi-am spus atunci că dacă nu am curaj pentru mine, trebuie să am curaj pentru voi. Și așa o să fie și acum. Nu ești singură.
Cuvintele lui, simple și din inimă, au liniștit-o mai mult decât și-ar fi imaginat.
Timpul a trecut, iar burta Dianei a crescut frumos. Toți vecinii din bloc o ajutau cum puteau: una îi aducea borcane cu compot, alta îi dădea legume din grădină, altcineva i-a adus o saltea moale, „că e mai bună pentru spate”. Erau oameni obișnuiți, calzi, care știau ce înseamnă viața militară — o viață cu lipsuri, dar cu multă omenie.
Într-o dimineață de primăvară, când soarele intrase în sufragerie într-un fel aparte, Diana a simțit primele contracții. A stat un minut nemișcată, apoi a strigat:
— Ma-tei!
Veronica s-a ridicat prima, speriată:
— Mami?
— E timpul… — a spus Diana, și lacrimile i-au umplut ochii.
Matei a reacționat ca fulgerul. A luat geanta pregătită, a chemat mașina militară, și în zece minute erau deja pe drum, cu Veronica tremurând lângă ei de emoție.
La maternitate, Diana a fost dusă imediat în salon. Matei și Veronica au rămas pe hol, ținându-se de mână. El își frângea câte un deget, nervos, iar ea se uita la ușă fără să clipească.
După câteva ore, medicul a ieșit, zâmbind larg:
— Felicitări! Aveți un băiat sănătos!
Veronica a început să plângă de fericire. Matei și-a dus mâna la ochi și a rămas câteva secunde fără suflare. Apoi s-a uitat în sus, parcă mulțumind pentru tot.
Au intrat apoi la Diana. Obosită, transpirată, dar radiind de fericire, ea ținea în brațe un băiețel mic, roșu și agitat.
— Uite-l, Matei… — a șoptit.
El s-a apropiat și l-a luat cu grijă în brațe. Atunci a spus, încet, ca o promisiune:
— O să-l cheme Andrei. Și o să crească frumos, cu noi toți lângă el.
Diana a zâmbit, iar Veronica a pus capul pe umărul ei.
În acel moment, în mica lor familie militară, totul s-a așezat. Nu mai conta drumul lung, vârsta, frica sau grijile. Aveau unul pe altul. Și un nou început, plin de speranță.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.