Pe hârtia aceea nu era numele meu, ci al Claudiei. Ea primise banii în locul meu, lună de lună, fără să clipească. Mi-am simțit picioarele moi, iar privirea mi s-a încețoșat. Cu toate astea, nu am plâns. M-am ridicat, am strâns foaia în poșetă și am știut că Dumnezeu mi-a deschis o ușă spre adevăr, nu spre durere.
Pe drum spre casă, am mers încet, ca o femeie care nu vrea să sperie adevărul. Vântul rece îmi bătea prin palton, dar în suflet aveam o căldură pe care nu o mai simțisem de mult: era puterea omului simplu, dar drept.
Am ajuns acasă, am așezat foaia pe masă și am pregătit un ceai. M-am rugat, nu pentru răzbunare, ci pentru lumină. Seara, mi-am sunat fiul și i-am zis să vină singur a doua zi. Așa am și vrut. Să fiu doar eu și copilul meu, nu teatrul nimănui.
A doua zi, el a intrat în casă cu aceeași siguranță cu care o făcea altădată. I-am oferit scaunul de lângă sobă și i-am pus hârtia în față. N-am spus nimic. L-am privit doar, ca atunci când era mic și nu-mi spunea adevărul despre vreo boroboață.
Am văzut cum buzele i s-au întredeschis, cum i-au tremurat mâinile și cum realitatea l-a izbit fără milă. Eu nu i-am reproșat nimic, ci doar am întrebat:
— Mamă, tu când ai simțit ultima dată fericirea adevărată?
Atunci, s-a ridicat, a ieșit afară și a stat în curte minute întregi. Când s-a întors, nu mai era milionarul rece din reviste. Era copilul meu, Andrei, cu ochii umezi.
— Iartă-mă. Am crezut că am făcut destul doar cu bani.
Și-a scos telefonul, a sunat la bancă și a blocat toate transferurile. Apoi mi-a spus ceva ce n-am să uit toată viața:
— De azi, nu-ți mai dau bani. Îți dau timp. Ăla nu se fură.
În săptămânile ce au urmat, a vopsit gardul, a schimbat prizele, am mers împreună la cumpărături și am gătit. A învățat că mămăliga și brânza pot fi mai valoroase decât restaurantele scumpe, iar eu am învățat că uneori, Dumnezeu îngăduie suferința ca să redea sufletele pierdute.
Cât despre Claudia, a plecat. Nu cu scandal, ci în liniște, lăsând în urmă pantofii ei cu toc și parfumul scump, dar și ceva ce nici nu bănuia: libertate.
Astăzi, nu mai trăiesc din mila bisericii, ci din dragostea fiului meu. Iar în fiecare seară, când ne bem ceaiul, îmi spune același lucru:
— Mamă, banii pot cumpăra case, dar nu pot cumpăra acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.