Băiatul a dat din cap.
— „E bolnavă. Nu poate merge la lucru. De câteva zile nu avem nimic de mâncare. Am încercat să găsesc pe undeva… dar nimeni nu m-a lăsat. Așa că… m-am gândit că poate aici…”
Vocea i s-a frânt.
Ana nu s-a gândit de două ori. A mers în spate, a scos două pâini mari, rumene, și o pungă cu cornuri calde. Le-a pus într-un coș de nuiele și l-a adus în fața lui Mihai.
— „Dragul meu, la brutăria asta nu se muncește pe stomacul gol,” a spus ea. „Mai întâi mănânci. Apoi ne gândim noi și la muncă.”
Mihai a ridicat privirea și pentru prima dată de când intrase, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— „Dar… v-am spus… nu pot plăti…”
— „Nu ți-am cerut bani,” a zâmbit Ana. „Aici, când intră un om flămând, se primește ca oaspeții Domnului. Iar Domnul nu ne-a cerut niciodată bani pentru pâine.”
Băiatul a început să plângă tăcut, cu spatele ușor încovoiat. Ana i-a pus o mână pe umăr, ușoară ca o binecuvântare.
— „Vrei să-mi spui un secret?” a continuat ea. „Știi cine mă ajută dimineața? Nimeni. Așa că, dacă îți faci timp, poți veni în fiecare zi să mă ajuți să aranjez rafturile. Dar nu pentru pâine. Pentru că îmi place să am pe cineva harnic și bun alături.”
Mihai a clipit, neîncrezător.
— „Adică… sunt angajat?”
— „Nu angajat. Ești… de-ai casei.”
În următoarele săptămâni, băiatul venea în fiecare dimineață la brutărie. Învăța să frământe, să dea formă pâinii, să pună cornurile în tăvi. Râdea pentru prima dată după mult timp. Avea un loc unde era așteptat.
Iar Ana… Ana simțea că Dumnezeu îi trimisese un nepot, acolo unde ea nu mai avea pe nimeni.
La două luni după ce intrase pentru prima dată în brutărie, într-o seară geroasă, Mihai a venit cu o pungă în mâini.
— „Doamna Ana?” a spus timid. „Am făcut ceva pentru dumneavoastră.”
Din pungă a scos o brățară împletită din fire colorate — lucrată stângaci, dar cu o atenție incredibilă.
— „Nu am bani să vă răsplătesc pentru tot, dar… am făcut asta din ce am avut.”
Ana a luat brățara, iar ochii i s-au umezit.
— „Dragul meu… asta e mai mult decât mi-a dat cineva vreodată.”
Și atunci, cu o simplitate care rupea orice zid, Mihai i-a spus:
— „Ați fost prima persoană care m-a văzut… nu doar pe mine, ci și durerea mea.”
Ana l-a strâns în brațe, cu toată căldura unui bunic care își regăsește nepotul pierdut.
Uneori, nu pâinea hrănește cel mai mult.
Ci bunătatea.
Iar în acea brutărie mică de pe strada principală, două suflete flămânde — unul de hrană, altul de sens — s-au întâlnit și s-au vindecat reciproc.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.