M-am oprit din mers abia după ce am trecut de ultima casă iluminată. Era încă noapte, iar aerul rece îmi tăia obrajii, dar în mine era pentru prima dată liniște. M-am așezat pe o bancă, cu rucsacul în brațe, și am simțit cum genunchii îmi tremură. Nu fugisem ca un copil răsfățat. Fusesem nevoit să plec ca să nu mă pierd de tot.
În buzunar aveam exact 220 lei și o cartelă de autobuz neactivată. În minte, aveam un singur gând: nu mă mai întorc.
Am mers până la gară și am întrebat ce pot face cu atât. Casiera, o femeie trecută de 50 de ani, m-a privit cu un soi de instinct matern și mi-a spus:
„Ai unde să ajungi, băiete?”
Mi-au dat lacrimile, dar le-am înghițit.
„Da… doar trebuie să ies de aici.”
Mi-a dat cel mai ieftin bilet — tren personal, vagon rece, fără loc rezervat. Dar pentru mine era poarta spre libertate. În tren, am ținut rucsacul strâns, ca pe o vestă de salvare, și am închis ochii. Nu aveam destinație finală, dar aveam un început.
Câteva ore mai târziu, coboram într-un oraș mic, liniștit, unde oamenii încă salutau pe stradă. M-am plimbat la întâmplare până când am ajuns la un cămin pentru tineri aflați în situații grele. Nu știu dacă a fost destin sau o ultimă frântură de noroc, dar acolo am găsit prima ușă care nu s-a trântit în fața mea.
O asistentă socială, doamna Dorina, m-a luat în biroul ei și m-a privit în ochi fără grabă. I-am dat documentele, înregistrările, tot ce avocata urma să primească. Nu m-a întrebat de ce am fugit, ci cum mă simt. A fost prima persoană care m-a întrebat asta vreodată.
În săptămânile care au urmat, am primit consiliere, un loc sigur, haine curate și acces la școală. Statul a deschis anchetă, iar tata… a fost nevoit să dea explicații. Nu mai era stăpânul situației, ci omul judecat pentru ceea ce făcuse.
Nu m-am întors la el. Dar nici n-am trăit cu ură.
Am învățat să devin cineva fără să-mi cer scuze pentru existența mea.
Am muncit în weekend la o brutărie din oraș, iar după câteva luni am strâns suficienți bani ca să-mi cumpăr singur ghiozdan, adidași și tot ce aveam nevoie. Fiecare leu câștigat avea gustul demnității.
Ani mai târziu, am terminat liceul cu bursă. În ziua absolvirii, pe diplomă nu scria „fugitiv”, nici „copil-problemă”.
Scria Eduard Pop, promovare cu merit.
Și pentru prima dată, în loc să tremur, am zâmbit.
Nu pentru că alții îmi dădeau voie.
Ci pentru că eu îmi dădeam voie.
Am fugit dintr-o casă unde eram tolerat și am ajuns într-un loc unde am fost văzut.
Adevărata familie nu e întotdeauna cea care te naște.
Uneori, e cea care te ridică.
Iar de atunci, mi-am promis:
niciodată să nu mai accept mai puțin decât respect.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.