Fața lui Mihai s-a schimbat într-o secundă, ca atunci când vezi girofarul în oglindă și știi că ai depășit limita. Ochii i s-au mărit, iar culoarea feței a fugit de parcă o luase trenul înainte. Își mișca buzele fără sunet, încercând să formeze cuvinte, dar îi ieșeau doar mici gâfâituri, ca unui copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață.
Alina, confuză, s-a întors spre mine cu un zâmbet naiv, neînțelegând de ce bărbatul lângă care tocmai se simțea „aleasa” părea să se transforme în statuie de ceară pe caniculă.
— Dar… dar… tu ce cauți aici? — a bâiguit Mihai.
M-am așezat elegant pe scaun, mi-am pus poșeta în brațe și am închis centura cu un click calm.
— Cum ce caut? Ți-am zis să mă suni când aterizezi. Am zis să te susțin. Așa fac soțiile, nu?
Tăcerea a fost mai tăioasă decât orice ceartă.
Stewardesa, neștiind nimic, le-a zâmbit politicos.
— O să aveți un zbor minunat. Sunteți pregătiți pentru o adevărată aventură?
Dacă doar ar fi știut…
Apoi avionul a decolat. Alina a scos telefonul ca să facă poze, iar Mihai, transpirat, se uita în gol. Eu, în schimb, priveam cu seninătate norii. Nu mai eram victimă. Nu mai eram femeia ignorată. Eram regizoarea.
Când am ajuns acolo, am pășit pe pontonul care ducea la vilele plutitoare ca o regină în rochie vaporoasă. I-am lăsat să meargă primii, într-o liniște demnă de o scenă mare de teatru. Eu aveam o rezervare separată, la câteva vile distanță, și plătită integral din banii mei. Nu voiam nimic de la el. Voiam doar finalul corect.
A doua zi, în jurul prânzului, am cerut la recepție o sală mică, privată, unde să-mi invit soțul „la o discuție civilizată”. Au acceptat imediat, fiind obișnuiți cu scene de gelozie. Dar eu nu venisem să-i fac scandal. Venisem să-i predau nota de plată — nu doar financiară, ci și morală.
Când Mihai a intrat, închizând ușa în urma lui, eu stăteam calmă, cu dosarul pe masă.
— Maria, te rog… pot să explic… — răsufla greu, aplecându-se în față.
— Stai jos, Mihai. Am două lucruri să-ți spun. Atât.
S-a așezat.
— Primul: nu mai ești bărbatul meu din ziua în care ai ales să minți, nu din ziua în care ai plecat.
A vrut să se ridice, dar i-am făcut semn să stea.
— Al doilea lucru: nu am venit să-ți stric vacanța. Am venit să-mi iau libertatea.
Am scos din dosar actele de divorț deja pregătite și o copie după chitanțele scoase ilegal de pe cardul nostru comun, plus dovada infidelității. A dat ochii peste ele și a simțit că nu mai există scăpare elegantă.
— Semnezi aici. Nu acum, că nu te grăbesc. Dar până acasă. Și nu te îngrijora, nu vreau pensie alimentară, nu vreau bani, nu vreau casă. Vreau liniștea mea. Și vreau să știi că eu am învins.
A rămas tăcut, cu ochii plecați.
Am strâns dosarul, m-am ridicat, apoi am spus ultimul lucru care conta:
— Să nu mai uiți niciodată cine te-a iubit cu adevărat. Și să te rogi să întâlnești cândva pe cineva pe jumătate ca mine.
Am ieșit. Fără să trântesc ușa. Fără să mă uit înapoi.
Mi-am petrecut restul vacanței singură, la apus, privind oceanul, cu o limonadă rece și cu o inimă nouă: fără bărbat, dar cu demnitate. Când am revenit acasă, m-am privit în oglindă și am înțeles:
Nu am pierdut un soț.
Am câștigat în sfârșit… pe mine.
A fost cea mai scumpă lecție.
Dar a meritat fiecare leu.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.