…Valeria a ridicat privirea și a zâmbit larg, ca și cum ar fi descoperit un secret pe care doar ea îl putea înțelege. Eduard simțea cum tot ce crezuse până atunci despre medicină, bani, diplome și tratamente scumpe se clătina în interiorul lui. Lumea lui, plină de reguli, rezultate și dosare medicale, fusese schimbată într-o singură clipă de un copil amărât, îmbrăcat subțire, dar cu un suflet plin.
Matei, în schimb, părea cât se poate de liniștit. Nu era mirat, nu era șocat, nu se bătea cu pumnul în piept. Se uita la Valeria de parcă totul era perfect normal, ca și cum știa dinainte că așa va fi. Daniela era înmărmurită, cu mâinile la gură, incapabilă să rostească un cuvânt.
Eduard a ridicat-o pe Valeria în brațe și a strâns-o la piept, tremurând.
— „Îți mulțumesc, Matei…” — a spus el, privind copilul cu o recunoștință pe care nu o mai simțise niciodată.
Dar Matei a dat din cap, cu o expresie serioasă.
— „Nu mie trebuie să îmi mulțumiți, domnule doctor… ea doar avea nevoie să simtă că nu e singură.”
Cuvintele lui au lovit direct în sufletul lui Eduard. Era adevărat. De multe ori, în disperarea lui de a găsi soluții, uitase că Valeria nu era un caz medical, ci o fetiță care avea nevoie de iubire, curaj și joacă. Fiica lui nu avusese niciodată o copilărie normală. Nu știa cum e să alerge, să se murdărească pe genunchi sau să se dea în leagăn. Toată copilăria ei fusese un maraton de consultații, teste și spitale.
Eduard s-a așezat pe podea cu Valeria în brațe, ca să fie la același nivel cu băiatul.
— „Matei, de ce dormi în parc? Ce s-a întâmplat cu tine?”
Băiatul și-a coborât privirea.
— „Mama a murit acum doi ani. Surioara mea… anul trecut. De atunci, am rămas singur. Mă mai ajută câte o bătrânică din piață, îmi mai dă câte o chiflă, dar nu vreau să cerșesc. Mama zicea că, dacă pot să fac bine, atunci sunt bogat, chiar dacă n-am nimic.”
Eduard a simțit că îi fuge pământul de sub picioare.
Un copil care nu avea nici adăpost, nici familie, nici haine… îl învăța pe el, un medic recunoscut, ce înseamnă să fii OM.
Atunci, fetița a făcut ceva neașteptat: a întins mânuța și a pus-o pe obrazul lui Matei, apoi i-a oferit cel mai sincer zâmbet pe care un copil îl poate da.
În acea clipă, Eduard a știut că nu mai putea lăsa lucrurile așa.
— „Matei, de astăzi nu mai dormi în parc. Mergi cu noi acasă,” — a spus el hotărât.
Copilul a făcut un pas înapoi, speriat.
— „Nu, domnule doctor… nu vreau să vă încurc. Pot avea grijă de mine.”
— „Nu e vorba despre încurcat. E vorba că al meu copil merge astăzi datorită ție. Și eu… vreau să mergi și tu mai departe.”
Matei a început să plângă fără să scoată un sunet. Lacrimile îi curgeau încet, dar ochii lui păreau, pentru prima dată, plini de lumină.
Daniela s-a apropiat zâmbind și a spus încet:
— „Cred că fetița noastră a primit astăzi mai mult decât pași. A învățat ce înseamnă să nu renunți.”
În drum spre ieșire, Valeria a mers încet, ținută de mâna lui Matei.
Nu era doar un mers.
Era o promisiune.
Iar Eduard a înțeles că, uneori, vindecarea vine din locuri pe care nici nu le-ai lua în seamă.
Pentru că uneori, Dumnezeu trimite îngeri…
fără aripi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.