M-am oprit lângă un geam mare, am tras aer rece și am încercat să-mi țin lacrimile în spatele pleoapelor.
Nu aveam voie să cedez.
Trebuia să gândesc limpede.
Nu mai eram femeia slabă, cu buzunare goale și ochi umflați de plâns, abandonată de un bărbat care fugise cu alta.
Eram femeia care și-a crescut singură copilul, care a făcut prăjituri în miez de noapte, care a spălat vase până i-au crăpat mâinile și care și-a transformat durerea în afacere.
Și acel băiat nu avea să calce munca mea în picioare.
M-am întors încet spre camera Iuliei.
Pe drum, simțeam cum în mine se ridică un amestec ciudat: furie, frică, dar mai ales dorința de a-mi proteja copilul.
Dacă îi spuneam adevărul, o distrugeam.
Dacă tăceam, o aruncam în iad.
Inima mi se zbătea ca un porumbel prins în plasă.
În fața ușii ei, mi-am șters ochii și am încercat să zâmbesc.
Am intrat.
Iulia stătea în fața oglinzii, cu voalul deja prins.
Era frumoasă de ți se tăia răsuflarea.
Când m-a văzut, s-a întors spre mine cu cea mai sinceră întrebare din lume:
„Mamă… arăt ca o mireasă adevărată?”
Întrebarea ei m-a lovit ca un cuțit.
Adevărată?
Da, era adevărată, pură, plină de visuri.
Dar cel care o aștepta nu era un mire adevărat.
M-am apropiat, i-am așezat voalul mai bine și i-am spus încet, cu glas cald, ascunzând furtuna din mine:
„Ești cel mai frumos lucru din lumea asta.”
A zâmbit și și-a pus mâinile pe ale mele.
„Mamă… îți mulțumesc pentru tot.”
În clipa aceea am știut:
Nu pot lăsa un monstru să o ia.
Am ieșit din cameră cu pași apăsați și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la recepția hotelului.
Am cerut managerul, iar când a venit, i-am spus scurt:
„Am nevoie urgent de acces în sala principală și de microfon. E o problemă gravă.”
M-a privit surprins, dar a dat din cap.
În câteva minute, mă aflam în fața microfonului din sala decorată frumos, cu luminile aprinse și personalul încă făcând ultimele retușuri.
Am inspirat.
Nu mai era cale înapoi.
„Bună ziua”, am început ferm.
„Vă cer scuze, dar trebuie să fac un anunț important.
Nunta Iuliei nu va mai avea loc.”
Toți cei prezenți s-au oprit, iar unii au început imediat să murmure.
În ochii unora se citea mirarea, în ai altora bucuria de bârfă.
Am continuat:
„Motivul e simplu: nu voi lăsa fiica mea să se mărite cu un bărbat care o insultă, o umilește și vrea să-i fure visul.
Leonard, te rog să-ți iei lucrurile și să pleci.
Nu vei pune mâna pe niciun leu din munca mea și nu vei călca vreodată în cofetăria noastră.”
Leonard a apărut în sală, palid, în timp ce cavalerii dădeau semne că vor să mă oprească.
Dar am ridicat palma.
„Fii liniștit. Nu voi spune mai mult.
Dar îți garantez ceva:
Fetele din România nu mai sunt naive.
Nu mai avem timp pentru prinți falși.”
A plecat clocotind de nervi, iar eu am urcat la Iulia.
Când m-a văzut intrând, a înțeles doar din ochii mei.
S-a prăbușit în brațele mele plângând, iar eu am ținut-o strâns, promițându-i în gând că uneori e mai bine să suferi o dată, decât o viață.
Au trecut luni.
Cofetăria merge mai bine ca niciodată.
Iar într-o seară, Iulia mi-a spus:
„Mamă, cea mai frumoasă nuntă e cea pe care n-o faci cu omul greșit.”
Am zâmbit.
Avea dreptate.
Și în sfârșit, am simțit că lumea mea e din nou întreagă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.