Când am oprit motorul, mi-au început să îmi tremure mâinile pe volan. Nu de teamă, ci de emoție.
În față, strada era aceeași: case vechi, trotuare crăpate, garduri ruginite, câte un câine legat cu lanțul care lătra la orice mașină. Dar eu nu mai eram aceeași femeie pe care o trimiseseră, aproape cu aplauze, „spre eșec”.
Am tras aer adânc în piept și m-am uitat în oglinda retrovizoare. În spate, băiatul meu — care nu mai era băiețel, ci aproape bărbat — își scotea căștile din urechi.
— Aici e? — m-a întrebat curios.
— Da, puiule. Aici e casa noastră, am zis, simțind cum mi se înoadă lacrimile în gât.
Mașina s-a oprit fix în dreptul porții verzi, proaspăt vopsite. O casă modestă, dar îngrijită, cu acoperiș nou, termopan, un mic rond de flori la intrare. Nu era vilă, nu era lux, dar pentru mine era palat. Era plătită cu rate, cu nopți nedormite, cu ore suplimentare și cu fiecare umilință pe care am transformat-o în combustibil.
Când am coborât, am auzit un foșnet de perdele. Vecinii trăgeau deja cu ochiul. În câteva secunde, strada știa: „Ea s-a întors.” Așa e la noi, nu există breaking news mai rapid decât gura satului.
În timp ce scoteam din portbagaj o pungă cu câteva lucruri simbolice — o icoană mică, un prosop nou, o sticlă de apă sfințită — am auzit pași grăbiți.
M-am întors și am văzut-o. Cumnata lui. Cea care, cu zece ani în urmă, îmi spusese că unii se nasc să dea greș. Nu mai avea același aer triumfător. Îmbătrânise puțin, se vedea oboseala pe chipul ei, dar privirea… privirea era aceeași, cercetătoare, gata să mă măsoare din cap până-n picioare.
— Tu? — a zis, aproape fără glas. — Ai cumpărat casa asta?
Am zâmbit calm.
— Eu. Și banca, încă vreo câțiva ani, am glumit, ridicând ușor din umeri.
Băiatul meu a venit lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr, protector. Era mai înalt decât mine. Asta, singură, era o victorie.
— Vai, dar… cum? — a scăpat ea, fără să-și poată stăpâni curiozitatea.
Cum. Cuvântul ăsta mi-a derulat în minte zece ani într-o clipă.
Au fost ani în care m-am trezit la 5 dimineața ca să prind autobuzul spre supermarketul unde lucram ca lucrător comercial pe 1.900 de lei pe lună, plus bonuri. Ani în care am venit acasă ruptă de oboseală, dar tot m-am pus la birou să învăț pentru un curs de contabilitate ieftin, plătit în trei tranșe. Ani în care am spus „nu” la ieșiri, la haine noi, la vacanțe, doar ca să pot pune deoparte 100, 200 de lei pe lună.
Au fost seri în care făceam sarmale și prăjituri pentru vecine sau pentru colege, contra cost, doar să mai adun ceva bani. Am spălat scări de bloc în weekend, am făcut curățenie în birouri seara, după program. Mi-am ros unghiile de emoție când am semnat prima hârtie de la bancă pentru un credit mic, ca să pot lua un laptop second-hand și să fac contabilitate „la domiciliu” pentru mici afaceri din cartier.
Și au fost momente în care am vrut să renunț. Când eram atât de obosită încât mă uitam la caietele mele cu facturi, balanțe și note contabile și nu mai vedeam cifre, vedeam doar pete. Când copilul avea nevoie de adidași noi și eu număram ultimii 50 de lei. Când mă uitam la mâinile mele crăpate de la detergenți și mă întrebam dacă o să ies vreodată din cercul ăsta.
Dar de fiecare dată îmi aminteam de camera umedă, de salteaua veche, de privirea lui plină de încredere și de vorbele mamei lui: „Sper să nu ajungi în stradă cu copilul.”
„Nu”, îmi spuneam. „Nu o să ajung în stradă. O să ajung în casă. În casa mea.”
Toate astea mi-au fulgerat prin minte, dar n-am spus nimic din ele. Doar am zâmbit și am ridicat cheile, lăsându-le să clinte ușor.
— Cu muncă. Multă. Și cu puțin ajutor de Sus, am spus simplu.
În spatele cumnatei, la poartă, a apărut și fosta mea soacră. S-a oprit brusc când m-a văzut. M-a privit de sus până jos, apoi s-a oprit cu ochii la mașină, la băiat, la poarta mea verde.
— Ați venit în vizită? — a întrebat, ca și cum ar fi sperat ca totul să fie doar provizoriu.
— Nu, mamă soacră, am răspuns, cu o politețe care nici nu exista în mine acum zece ani. M-am mutat. De azi, strada asta e și strada mea.
A tăcut câteva secunde. Apoi, cu voce mai stinsă decât mi-o aminteam, a întrebat:
— Și… cum vă descurcați?
M-am uitat la băiatul meu.
— Ne descurcăm bine. Eu am firmă de contabilitate acum, am câțiva clienți stabili, plătesc rata la bancă la timp. Băiatul învață bine, vrea să dea la facultate. Nu am averi, dar nu mai datorez nimănui nimic. Și, cel mai important, nu mai sunt povară pentru nimeni.
Cuvântul „povară” a plutit între noi ca o bătaie de vânt rece. Ea știa foarte bine de unde îl luasem.
Băiatul meu s-a apropiat de mine și a spus, apăsat:
— Și nici nu o să fim vreodată.
În momentul acela, am simțit cum ceva se închide în mine. Un cerc. O rană veche care, în sfârșit, se cicatriza.
Am intrat pe poartă și am pășit în curtea mea. Mirosea a vopsea proaspătă și a pământ reavăn. În colț, o ladă cu câteva flori în ghiveci aștepta să fie plantate. Băiatul s-a oferit imediat:
— Le pun eu, mami.
— Bine, dar întâi intrăm în casă, am spus.
Am pus icoana pe perete, lângă ușă. Am lăsat prosopul nou în baie, am turnat apă sfințită într-un pahar mic și am stropit rapid colțurile camerei. Nu din superstiție, ci din recunoștință.
— Ți-ai imaginat vreodată asta? — m-a întrebat el, privind în jur la pereții albi, curați.
— Să fiu sinceră? În primele luni după ce am plecat, abia îmi imaginam cum o să plătesc chiria. Dar încet-încet, am început să văd mai departe de ziua de mâine. Apoi mai departe de luna viitoare. Și, la un moment dat, am început să văd exact ce vezi și tu acum.
M-am așezat pe podea, în mijlocul camerei goale, și am început să râdem amândoi, fără motiv. Era un râs din acela care vine după ce ai plâns prea mult. Un râs de eliberare.
Pe geam, vedeam strada. Știam că, la un moment dat, el — fostul meu soț — va trece pe acolo. Poate cu altă femeie, poate singur. Poate cu aceeași indiferență cu care plecase.
M-am întrebat dacă mi-e teamă de momentul acela. M-am ascultat pe dinăuntru și am realizat că nu. Nu mai aveam nimic de demonstrat. Nici lui, nici lor.
Tot ce aveam de făcut de acum înainte era să trăiesc. Să muncesc în continuare, să am grijă de casa mea, să pun flori în curte, să fac ciorbă duminica, să îmi beau cafeaua pe prispa mea, să îmi văd copilul crescând.
Asta era adevărata victorie. Nu mașina, nu casa, nu privirile lor uimite. Ci faptul că, dintr-o cameră umedă de pensiune, cu un copil mic în brațe și cu inima făcută bucăți, ajunsesem aici. Pe picioarele mele. Fără să calc pe nimeni, fără să cerșesc nimic.
M-am ridicat de pe podea, am deschis larg geamul și am lăsat aerul să intre.
— Gata, am zis. Aici începem alt capitol. Nu mai suntem „fata care a fost părăsită”. Suntem familia care și-a făcut singură loc în lume.
Băiatul meu a venit lângă mine, s-a uitat pe geam și a zâmbit.
— Ți-am zis eu, mami. Tu poți. Noi putem.
Și, pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit nu doar că supraviețuiesc. Am simțit că trăiesc cu adevărat.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.