Maria nu a apucat să răspundă. Poarta s-a deschis, iar Andrei a ieșit în prag, cu fularul cel nou în jurul gâtului. Când l-a văzut pe Valer, s-a oprit ca și cum ar fi dat cu capul în zid.
— Tată… — a spus tânărul, dar cuvântul i-a ieșit greu, de parcă nu-l rostise de mult.
Andrei nu a zis nimic. Doar și-a îndreptat spatele, semn că durerea încă nu-i trecuse.
Valer a făcut câțiva pași spre el, apoi s-a oprit, jenat ca un copil prins cu mâța-n sac.
— Putem vorbi?
Maria, simțind tensiunea, s-a retras în casă, dar a lăsat ușa întredeschisă.
Tată și fiu au stat câteva secunde uitându-se unul la altul. Zăpada scârțâia sub bocancii lui Valer, iar Andrei părea că îmbătrânise încă zece ani doar văzându-l.
— Am aflat… că ai plecat din oraș. Vecinii mi-au spus. Am căutat peste tot…
— Nu m-ai căutat — a răspuns Andrei încet. — Ai aflat abia după ce ai avut nevoie de mine.
Valer a închis ochii, rușinat.
— Așa e. Dar… am greșit, tată. Nu-ți cer iertare pentru Oana. Poate nu te place, poate nu a vrut să te aibă în preajmă… dar alegerea am făcut-o eu. Eu te-am rănit.
Andrei a simțit o lovitură în piept. Adevărul spus de copilul tău doare altfel, mai adânc, mai crud.
— Știi… — a continuat Valer — am găsit în sertar fotografia cu mama. Zâmbea, așa cum nu m-am gândit niciodată. Mi-am dat seama… că așa mă priveai și tu când eram mic. Și că, fără să vreau, m-am purtat cu tine exact cum mi-aș fi dorit cel mai puțin să se poarte cineva cu mine.
Andrei a răsuflat greu. Ochii îi străluceau, dar nu de lacrimi, ci de o durere veche, care acum ieșea la lumină.
— Ce vrei de la mine, Valer?
— Să vii acasă.
Andrei s-a întors cu spatele. Privea pomul din curte, acoperit de zăpadă. Maria îl plantase cu ani în urmă. Era mic atunci, dar răsărise frumos, drept. „Așa ar trebui să crească un om”, îi spusese ea.
Acum înțelegea.
— Casa aceea nu mai e a mea — a spus el. — Și nici locul meu nu mai e acolo.
— Dar… tată…
— Valer — l-a oprit Andrei, calm. — Eu te iubesc, băiete. Și nu vreau să porți povara asta toată viața. Dar nu pot să mă întorc într-un loc unde sunt tolerat, nu dorit. Tu ți-ai făcut viața. Eu nu vreau să mă țin scai de tine.
Valer și-a mușcat buza. Părea mai mic, mai pierdut decât îl văzuse vreodată.
— Atunci… ce să fac?
Andrei s-a uitat la el cu o blândețe care l-a uimit chiar și pe el.
— Să fii un om bun. Să nu mai alegi niciodată între cineva drag și cineva care cere asta. Să nu lași pe nimeni să te întoarcă împotriva sângelui tău. Și, mai ales… să nu repeți greșeala asta cu copilul tău, dacă o să ai vreodată unul.
Valer a coborât capul. O lacrimă i-a căzut în zăpadă, topind un punct mic, rotund.
— Aș vrea… măcar să pot veni să te vizitez. Să nu dispari din viața mea.
Andrei a privit spre casă. Maria stătea în prag, cu mâinile strânse în șorț, incertă dacă să se apropie sau nu.
— Poți să vii. Oricând. Dar aici, nu la Oana. Aici unde e liniște. Aici unde pot și eu să respir.
Valer a dat din cap. Apoi, ca un copil care își regăsește tatăl, s-a repezit și l-a îmbrățișat strâns. Andrei a ezitat o clipă, apoi i-a pus mâna pe spate.
— Iartă-mă… — a șoptit Valer.
— Te-am iertat de mult — a răspuns Andrei.
Când mașina a plecat, Andrei a rămas în poartă, privind după ea. Nu simțea nici triumf, nici durere. Doar o liniște limpede, ca aerul de iarnă.
Maria s-a apropiat încet.
— S-a încheiat?
— Nu — a zâmbit Andrei. — Abia acum începe.
Ea l-a privit lung, cald, ca odinioară, cu ani în urmă, când erau tineri și credeau că lumea e a lor.
— Atunci hai în casă — i-a spus ea. — Am făcut tocăniță. Și după-amiază poate ieșim să luăm și pâine proaspătă.
Andrei a dat din cap și i-a luat mâna. Mâna care nu îl lăsase să moară în frig. Mâna care îi dăduse înapoi viața.
— Da, Maria — a spus el. — Hai acasă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, chiar a simțit că are un „acasă”.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.