…N-au nicio idee ce-i așteaptă.
Pentru prima dată, în multe luni, am simțit în mine nu frică, ci o hotărâre limpede, ca o lamă. Dacă ei mă vedeau ca pe o povară, atunci avea să afle fiecare cât cântărește, de fapt, adevărul.
A doua zi dimineață, când asistenta a venit să îmi schimbe perfuzia, am deschis ochii doar o secundă în plus. Atât i-a trebuit să înțeleagă că sunt prezentă. Nu am vorbit. Doar am clipit încet.
Ea s-a oprit, m-a privit, și am văzut cum în ochi îi pâlpâie o scânteie de speranță.
– Doamnă Maria… mă auziți?
Am clipit iar. De două ori. Așa cum convenisem cu ea cu luni în urmă, într-o discuție scurtă pe care o crezuse banală.
A tresărit. Nu știa ce se întâmplă, dar înțelesese mesajul: Sunt aici. Perfect lucidă.
Cu aceeași mișcare liniștită, i-am atins mâna. I-am tras discret degetele spre marginea patului, acolo unde ascunsesem o mică hârtie împăturită.
A tras-o fără să atragă atenția. Știam că o să o citească doar când va fi complet singură. Pe foaie erau trei rânduri:
„Am nevoie de un avocat.
Sunt conștientă.
Am dovezi.”
Totul scris înainte să ajung în stare gravă. Prevăzătoare, cum fusesem toată viața.
În acea după-amiază, Dan și Andreea au apărut din nou în salon. Andreea avea aceeași privire evaluatoare, ca și cum analiza o mobilă stricată. Dan părea obosit, tras la față, dar nu destul de om cât să vadă ce se întâmplă sub ochii lui.
– Ar trebui să vorbim cu doctorul, să grăbim puțin lucrurile – a spus Andreea, șoptit dar hotărât.
– Andreea… nu știu…
– Ba știi foarte bine. Nu-ți face tu griji, o rezolv eu.
Mâna mea, sub pătură, a alunecat pe reportofon. Se aprinsese automat când au intrat. Fiecare cuvânt se așeza frumos în memoria lui.
Când au plecat, asistenta a intrat din nou în grabă. Avea ochii mari, umezi.
– Doamnă Maria… avocatul e pe drum.
Pentru prima dată după mult, foarte mult timp, am simțit că respir cu adevărat.
Seara, în liniștea salonului, ușa s-a deschis încet. În prag a apărut un bărbat în costum albastru închis, cu o mapă sub braț.
– Sunt avocatul dumneavoastră, doamnă Popescu. Andreea mi-a spus că trebuie să vin de urgență.
Am închis ochii o clipă în semn de mulțumire, apoi am mișcat mâna sub pătură, atingând reportofonul. El s-a apropiat, și l-am strecurat în palma lui.
Când a apăsat pe buton și a auzit primele fraze, obrajii i s-au întins într-un rictus amar.
– Asta e… devastator. O să avem nevoie de o declarație, dar nu vă faceți griji. Mâine dimineață chem un notar direct aici. Nu vor mai putea mișca un pai fără acordul meu.
Noaptea a trecut greu, dar pentru prima dată nu din durere. Ci din nerăbdare.
A doua zi, când Dan și Andreea au intrat în salon, au găsit acolo trei oameni: avocatul, notarul și asistenta-șefă. Eu stăteam sprijinită pe perne, cu ochii deschiși.
Andreea a înlemnit. Dan a rămas cu mâna pe clanță, palid ca varul.
– Mamă… tu…
– Trăiesc, Dan – am spus cu o voce aproape șoptită, dar suficient de clară. – Și aud tot.
Andreea a făcut un pas în spate, dând peste scaun.
Avocatul a pus reportofonul pe masă, a apăsat play, iar salonul s-a umplut de cuvintele lor, tăioase, pline de dispreț.
Când vocea Andreei a spus „Când moare odată?”, aceasta a încercat să deschidă gura, dar avocatul a ridicat o mână.
– O să discutăm. Pe rând. Începem cu tentativă de abuz asupra unei persoane vulnerabile, complicitate și intenție dovedită. Și mai sunt și alte capete de acuzare.
Dan s-a prăbușit pe scaun, cu fața în mâini.
Eu l-am privit. Nu cu ură. Cu durere.
– Ți-am dat viață, Dan. Nu ți-am cerut nimic în schimb. Dar tăcerea ta… m-a costat mai mult decât orice.
Andreea a izbucnit:
– N-ai probe!
Avocatul a zâmbit scurt.
– Ba avem. Prea multe, după părerea mea.
În următoarele zile, totul s-a schimbat.
Andreea a fost scoasă din apartamentul meu. Dan s-a mutat temporar la un prieten. Eu am fost transferată la un centru privat, unde aveam parte de fizioterapie și grijă adevărată.
Într-o dimineață, asistenta care mă știa cel mai bine m-a întrebat:
– Doamnă Maria… cum de ați avut atâta putere?
M-am uitat pe geam, la lumina blândă care intra în cameră.
– Pentru că atunci când toți te cred terminat… e cel mai bun moment să te ridici. Și pentru că unii trebuie să învețe că bătrânețea nu înseamnă slăbiciune.
Am închis ochii și am zâmbit.
Așteptasem să mă salveze cineva.
Dar de fapt, mă salvasem singură.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.