…încet, ca un pârâu care face loc apei după un blocaj lung.
Lia și-a strâns palmele în jurul cănii, ca și cum doar căldura ei o mai ținea legată de lume. Stătea pe marginea canapelei, dar părea gata să fugă la orice zgomot, de parcă și pereții o amenințau. Victor nu a spus nimic, doar a așteptat. Știa că uneori liniștea deschide mai multe uși decât întrebările.
— N-am crezut vreodată că o să ajung aici… — a murmurat ea, privind undeva în gol. — După liceu, am plecat la Cluj, țineți minte? Am zis că dau lovitura, că o să am o viață bună. Am lucrat la un magazin de haine, apoi la un birou… dar… — și-a mușcat buzele, încercând să nu plângă.
Victor a încuviințat din cap, fără să o grăbească.
— M-am măritat cu un om… nepotrivit, să zicem. La început era totul roz, cum vedeam prin filme. După aceea au început problemele. Datorii. Multe. Am semnat hârtii fără să citesc, doar ca să îl ajut. Și într-o dimineață au venit executorii la ușă.
Ea a inspirat adânc, iar vocea i s-a rupt.
— Casa s-a dus. El s-a dus. Totul s-a dus. Am rămas doar cu câțiva lei în buzunar și o sacoșă de haine. Și, încet, am căzut… până unde m-ai găsit.
Victor a simțit cum i se strânge stomacul. Ar fi vrut să o ia în brațe, dar nu îndrăznea. Era prea fragilă, ca o pasăre cu aripa ruptă.
— De ce n-ai cerut ajutor? — a întrebat el cu voce joasă. — Aveai prieteni. Părinți. Pe mine…
— Mi-a fost rușine, Victor, — i-a tăiat ea vorba. — Rușine să recunosc că nu sunt cine visam să fiu. Rușine să mă vadă cineva așa.
O tăcere grea s-a așezat între ei. Victor s-a ridicat, i-a turnat încă un ceai și a spus simplu:
— O să rămâi aici. Cât ai nevoie. N-o să te las iar în stradă.
Lia a ridicat privirea spre el, iar în ochii ei s-a văzut pentru prima dată o scânteie de încredere. Nu speranță — încă nu — dar ceva din aceeași familie.
Zilele au trecut încet, una după alta, ca niște fire de lână pe care le torcea viața însăși. Victor îi lăsa haine curate, îi pregătea micul dejun, îi arăta că nu trebuie să fugă de nimeni. Lia, la început speriată de orice pas, a început să respire altfel. Să doarmă. Să mănânce. Să fie om.
Într-o după-amiază, el a găsit-o în bucătărie cu un carnețel. Desena modele de șorțuri, cu buzunare largi și margini brodate. Ca cele pe care le purta când lucra, cu ani în urmă, la o cofetărie din Sibiu.
— Ți-ai adus aminte ce îți plăcea, — a zis el, încet.
Ea a zâmbit timid.
— Mi-e dor de muncă adevărată. De oameni. De miros de cozonaci…
Victor s-a luminat.
— Atunci hai să facem ceva. O să te ajut să îți cauți un loc. Și nu orice loc. Un loc bun.
Lia a râs pentru prima dată. Un râs mic, ca o urmă de soare printre nori grei.
A durat câteva luni. A mers la psiholog, a făcut acte, a primit ajutor social, și încet, încet, a redevenit femeia care fusese cândva. Mai serioasă, mai calmă, dar cu o lumină nouă în ochi. Victor era acolo la fiecare pas. Nu ca un salvator, ci ca un om care avea răbdare și inimă.
Și apoi, într-o dimineață, s-a întâmplat.
Lia a ieșit din cameră purtând un șorț alb cu borduri albastre — exact ca cel din carnețel. Era uniforma unei brutării din Brașov, unde fusese angajată. Stătea dreaptă, curată, cu părul prins, și pentru prima dată arăta… întreagă.
— Victor, — a spus ea, emoționată, — azi încep. Prima zi. Salariul nu e mare, dar e al meu. Și vreau să-ți mulțumesc. Fără tine… nu știu unde aș fi fost.
El a dat din cap, încercând să își stăpânească emoția.
— Nu trebuie să îmi mulțumești. Doar să trăiești frumos. Asta e tot.
Lia a zâmbit.
— O să trăiesc. Promit.
Și când a ieșit pe ușă, lumina dimineții a căzut pe șorțul ei ca o binecuvântare. Iar Victor a înțeles, în sfârșit, că uneori destinul îți aduce înapoi ce ai pierdut, dar într-o formă mai puternică, mai curată, mai adevărată.
Pentru că ea nu mai era fata pe care o iubise demult.
Era femeia care se ridicase din praf și găsise drumul înapoi spre viață.
Și acesta era cel mai frumos final pe care l-ar fi putut primi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.