Daniela rămase în prag, incapabilă să facă un pas. Îi tremurau mâinile, de parcă frigul i se strecurase în oase. Nu știa dacă să intre, să fugă sau să plângă. Doctorul Andrei îi făcu semn să se apropie, iar ea, ca într-un vis, se mișcă încet spre pat.
Motanul o privi o clipă. Avea niște ochi galbeni, pătrunzători, de parcă înțelegea tot ce se întâmplă. Apoi își rezemă din nou capul de pieptul lui Gheorghe, torcând cu o insistență ciudată, aproape… determinată.
— Doamnă Daniela, zise doctorul în șoaptă, ceva se întâmplă cu tatăl dumneavoastră. Și nu pot să explic încă.
Daniela își duse mâna la gură.
— Eu… eu nu înțeleg… Trei luni n-a mișcat un deget…
— Știu, răspunse Andrei. Dar lacrima aceea… e un semn. Unul pe care nu-l putem ignora.
Motanul mieună scurt, ca și cum i-ar fi dat dreptate medicului.
Daniela își fixă privirea pe fața bătrânului. Trăsăturile îi păreau mai moi, mai omenești, nu la fel de înțepenite ca în ultimele vizite. Și pentru prima dată, în adâncul sufletului, simți o fisură în zidul de resentimente zidit în ani.
— Tata… dacă mă auzi… sunt aici, șopti ea, cu glasul abia audibil.
Nu se aștepta la nimic.
Dar atunci… o ușoară mișcare i-a atras privirea.
Un deget. Foarte fin, aproape insesizabil, dar s-a mișcat.
— A-ți văzut?! strigă asistenta, ducându-și mâinile la gură.
Doctorul Andrei se apropie instant, cu ochii măriți.
— Domnule Munteanu, dacă mă auziți, strângeți degetul. Orice mișcare.
Motanul torcea din ce în ce mai tare, ca un motor mic. Daniela simțea cum îi bate inima în gât. Mirosul de dezinfectant, lumina rece, liniștea holului – totul se amesteca cu frica și speranța care îi urcau în piept.
Și atunci… s-a întâmplat.
De data asta a fost clar: mâna lui Gheorghe a tresărit. O tresărire scurtă, dar suficientă cât să taie răsuflarea tuturor.
— E reacție voluntară, șopti Andrei. Doamne… asta e… incredibil.
Daniela izbucni în plâns. Toate amintirile ei – bune, rele, amare – se îngrămădiră în mintea ei. Ultima ceartă. Ultima privire. Ultima ușă trântită. Și acum… un deget mișcat pentru prima dată în trei luni.
— Tată… te rog… te rog să te întorci la mine…
Motanul își frecă lăbuța de mâna bărbatului și mieună lung, ca un strigăt. Atunci pleoapele lui Gheorghe se mișcară. Întâi ușor, apoi din nou, mai ferm. Ca și cum cineva îl chema dintr-un tunel întunecat.
— Domnule Munteanu, sunt doctorul Grigoraș. Dacă mă auziți, încercați să deschideți ochii.
Timpul părea înghețat. Daniela își ținea respirația. Asistenta își făcuse cruce de trei ori. Doctorul privea fără să clipească.
Apoi… două fante subțiri de lumină se deschiseră.
Ochii lui Gheorghe.
Vii. Prezenți. Conștienți.
— Doamne… a șoptit Daniela. Tată…!
Bătrânul clipi de câteva ori, încercând să înțeleagă unde e. Privirea i se opri asupra fiicei care plângea necontrolat.
— Da… ni… ela, murmură el, abia articulând.
Un singur cuvânt.
Dar era tot ce ea așteptase ani de zile.
Daniela îi cuprinse mâna, strângând-o cu o forță nouă.
— Sunt aici, tată. Nu te las. Nu mai plec nicăieri.
Doctorul își trecu palma peste față, șocat dar zâmbind larg.
— Asta e… un miracol în toată regula, spuse el. Nu pot explica… dar e real.
Motanul, micul motan slab, sări jos de pe pat și se așeză la picioarele lor, ca și cum treaba lui se terminase. Își lingea blănița cu nonșalanță, de parcă trezirea unui om din comă era doar o zi obișnuită pentru el.
Daniela se uită la doctor.
— Ce facem cu el? Cine e? De unde a apărut?
Andrei ridică din umeri, încă cu zâmbetul pe buze.
— Poate că n-o să știm niciodată. Poate că nici nu trebuie.
Bătrânul, cu un firicel de voce, adăugă:
— Lă…sați-l… aici…
Daniela izbucni în râs printre lacrimi.
— Bine, tată. Rămâne.
În acea noapte, pentru prima dată după luni întregi, salonul 312 nu mai părea un loc al durerii. Părea un loc al întoarcerilor. Al iertărilor. Al minunilor.
Iar motanul, rătăcit, slab și uitat de lume, deveni fără să știe eroul unei povești pe care nimeni n-o va uita vreodată.
Uneori, miracolele nu vin din laboratoare, nici din bani, nici din tehnologie.
Uneori vin cu blană, mustăți și o inimă mică, dar caldă, care știe exact unde trebuie să ajungă.
Și exact asta s-a întâmplat în acea noapte.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.