Laurențiu se așeză încet, ca și cum se temea să nu strice ceva. Ținea bancnota strâns în mână, de parcă aceea era singura lui ancoră în lume. Beatrice îl privi câteva secunde fără să spună nimic. Era prea mic ca să poarte atâta greutate în suflet.
„Ai mâncat azi?” întrebă ea, încet.
Băiatul clătină din cap, iar zăpada i se scutura de pe căciula groasă. Părea un pui de om rătăcit într-o lume prea mare. Beatrice își deschise geanta și scoase o merdenea caldă, cumpărată cu câteva ore înainte. O împinse spre el.
„Ia asta, te rog. Mănâncă.”
Laurențiu se uită la ea ca la un dar din cer. O luă cu mâinile tremurânde și mușcă cu o grabă rușinată, parcă temându-se că i-o va lua cineva. Beatrice simți cum o străbate un nod în piept. Așa arătau copiii neglijați: sătui de lucruri, flămânzi de oameni.
„De ce mi-ai cerut să fiu mama ta pentru azi?”, întrebă ea după câteva minute.
Băiatul termină merdeneaua și își șterse gura cu mănușa. Apoi privi în jos, jucându-se cu zăpada.
„Pentru că… azi e ziua mea”, șopti. „Am împlinit opt ani. Și tata… tata a zis că n-are timp. Că trebuie să impresioneze niște oameni. Iar mie mi-a zis să mă joc singur, să nu ies din hotel. Dar am ieșit.”
Beatrice simți cum i se strânge tot sufletul. Un copil de opt ani. Lăsat singur într-un hotel. Într-o zi în care ar fi trebuit să fie iubit, să fie în centrul atenției.
„Și mama ta?” întrebă ea, cu un presentiment apăsător.
„A plecat când eram mic. Tata zice că n-a vrut să ne mai vadă.”
Beatrice inspiră adânc. Înțelegea prea bine cum e să crești cu lipsuri care nu se văd. Să simți că nu ai loc în lumea nimănui.
„Știi”, spuse ea, „nu trebuie să fii singur. Nici măcar azi.”
Laurențiu ridică privirea spre ea, iar în ochii lui mari se aprinsese o lumină mică, firavă, dar reală.
„Ce facem acum?”, întrebă el.
Beatrice privi orașul, luminile, trecătorii grăbiți, apoi coșul ei cu lucruri. Avea doar 12 lei rămași pe ziua aceea. Dar în clipa aceea înțelesese ceva: nu banii făceau diferența, ci oamenii.
„Facem ce face orice copil bun de opt ani în ziua lui”, spuse ea. „Îți luăm o gogoașă caldă și mergem la târgul de Crăciun.”
Laurențiu se ridică brusc, plin de o energie pe care n-o mai văzuse Beatrice la el în ultimele minute. O apucă de mâna acoperită cu mănuși și o strânse cu încrederea unui copil care, măcar pentru puțin, se simțea în siguranță.
Au mers împreună printre tarabe, iar mirosul de vin fiert și scorțișoară îi înconjura din toate părțile. Copilul râdea la fiecare luminiță, la fiecare glob, la fiecare sunet de clopoțel. Râdea cu poftă, ca și cum avea de recuperat ani de tăcere.
Beatrice îi cumpără o gogoașă pufoasă. Băiatul o ținea cu două mâini ca pe ceva sacru.
„E cea mai bună gogoașă din lume”, spuse el cu gura plină.
„Așa și trebuie”, zâmbi ea. „E ziua ta.”
Trecătorii îi priveau. Unii zâmbeau, alții se întrebau cine era copilul. Dar Beatrice nu dădea explicații nimănui. În seara aceea nu conta decât copilul acela și bucuria lui.
La un moment dat, Laurențiu se opri și o privi cu o seriozitate neașteptată.
„Dacă… dacă mama mea ar fi fost ca tine… crezi că ar mai fi plecat?”
Beatrice se aplecă, își scoase mănușa și îi atinse obrazul rece.
„Nu știu, puiule. Dar știu că nu e vina ta. Și știu că meriți să fii iubit.”
Copilul clipi des, ca să alunge lacrimile care amenințau să-i curgă. Apoi o îmbrățișă. Nu scurt, nu timid, ci ca un copil care găsise, măcar pentru câteva ore, ceea ce-i lipsea cel mai mult.
Se făcuse târziu când s-au întors spre hotel. Beatrice îl ținea de mână. În holul luminat, un bărbat în costum scump vorbea agitat la telefon. Când i-a văzut, s-a oprit brusc.
„Laurențiu! Unde ai fost?!”
Copilul nu se sperie. Nu se ascunse. O strânse doar mai tare de mână.
„Am fost… copil”, spuse el simplu.
Beatrice făcu un pas în față și privi direct în ochii tatălui.
„Astăzi a avut nevoie de cineva. Data viitoare… o să aibă nevoie de tine.”
Tatăl rămase mut. Pentru prima oară, părea să vadă ceva ce nu mai văzuse de mult.
Laurențiu se întoarse spre Beatrice.
„Mulțumesc… pentru tot.”
Ea îi zâmbi și îi puse căciula mai bine pe cap.
„La mulți ani, puiule.”
Apoi plecă prin ninsoarea măruntă, cu coșul ei aproape gol, dar cu sufletul mai plin decât fusese vreodată. Uneori, o zi, o singură zi, putea schimba o viață.
Iar în seara aceea, o femeie simplă și un copil bogat, dar singur, se găsiseră exact atunci când aveau mai mare nevoie.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.