Și de acolo am început, pentru prima oară în mulți ani, să respir altfel. Aerul mirosea a libertate, nu a datorii mascate în „te iubim, mamă”. Între pereții aceleiași case, care altădată păstrau ecoul pașilor lui Haralambie, am simțit cum liniștea mă ține de mână, nu singurătatea.
M-am dus în bucătărie și mi-am turnat o cană cu ceai. Nu mai beam ceaiul grăbită, cu telefonul în mână, așteptând altă cerere. L-am băut încet, ca și cum redescopeream un ritual uitat.
A doua zi am făcut ceva și mai neașteptat pentru mine: am mers la piață. Am vorbit cu oamenii, am negociat mere, am zâmbit sincer unei femei care mi-a spus că semăn cu mama ei. Nu m-am simțit bătrână. M-am simțit vie.
Dar libertatea nu vine niciodată fără zgomot din partea celor deranjați de ea.
În a treia zi după ce am întrerupt sprijinul financiar, a venit un mesaj de la Adrian:
„Mamă, trebuie să vorbim. E urgent.”
N-am răspuns. Mi-am pus telefonul în buzunar și am ieșit în grădină. Liliacul înflorise mai devreme anul acela, iar mirosul lui era atât de puternic încât aproape că mă amețea. M-am așezat pe banca de piatră, cea pe care Haralambie o lustruise cu mâinile lui, și am închis ochii.
Știam că nu se vor opri.
Știam că se vor întoarce.
Când tragi covorul de sub picioarele cuiva care a profitat de tine, începe dansul disperării.
În jurul prânzului, poarta mare s-a deschis cu un scârțâit lung. Am recunoscut sunetul mașinii lor, chiar dacă nu voiam. Am rămas în grădină. Nu aveam nimic de ascuns. Nici de oferit.
„Mamă!”, a strigat Adrian din prag. „Putem discuta civilizat?”
Am ridicat privirea.
„Adrian, eu întotdeauna am fost civilizată. Doar că acum nu mai sunt o sursă de bani.”
S-a uitat în jur, ca și cum ar căuta aliați printre pietre și copaci.
„Nu e vorba despre bani, mamă…”
În clipa aceea am auzit pașii ei. Pași apăsați, fără rușine. Și-a dat ochelarii jos și și-a împins părul în spate, cu acea atitudine de superioritate pe care o cunoscusem prea bine.
„Ba exact despre bani e vorba”, a spus ea. „Noi avem nevoie, iar dumneata ai. Ce rost are să ții totul doar pentru tine?”
Am simțit cum mi se întărește coloana, os cu os.
„Pentru că eu am muncit pentru tot ce vedeți aici. Eu și Haralambie. Și pentru că nu mai accept să fiu tratată ca un portofel cu picioare.”
Ea a dat ochii peste cap.
„Doamnă Ionescu, sunteți ridicolă. Nu mai suntem copii. Noi avem planuri.”
„Sunt sigură. Dar niciunul dintre planurile voastre nu mă mai privește.”
Adrian a făcut un pas spre mine. Pentru o clipă am văzut în ochii lui băiatul pe care îl legănam când plângea, cel care îmi aducea flori de câmp și îmi spunea că sunt cea mai bună mamă din lume. Doar o clipă.
„Mamă… dacă nu ne ajuți, riscăm să fim evacuați.”
„Atunci începeți să munciți. Serios. Și să trăiți după posibilități.”
„Nu poți să ne arunci în stradă!”
„Nu v-am aruncat. V-am lăsat pe picioarele voastre. Voi nu știți să mergeți fără sprijin.”
Ea s-a supărat prima.
„N-ai inimă! Ai bani, ai casă, ai tot! Ce-ți pasă ție?”
M-am ridicat de pe bancă. Mi-am șters palmele de rochia mea de casă și am privit-o drept în ochi.
„Am inimă. Tocmai pentru că am inimă nu vă mai las să vă distrugeți viața stând agățați de mine. Dragostea nu înseamnă să plătesc pentru greșelile voastre la nesfârșit.”
S-a întors spre Adrian.
„Vezi? Ți-am zis eu. Nu-i pasă.”
Dar Adrian nu o asculta. Se uita la mine.
„Măcar… măcar ai mai ține copilul dacă am avea unul?”
Întrebarea m-a lovit neanunțată—dar nu cum sperau ei.
„Nu faci copii ca să ai finanțare, Adrian. Copiii vin când îi poți crește, nu când te pot ajuta să iei ceva.”
Ea a pufnit.
„Gata. Plecăm. Ești pierderea ei.”
„Ba sunteți pierderea voastră”, le-am spus.
Au plecat din nou. Fără țipete, fără amenințări. Doar cu o tăcere groasă, încărcată de rușine.
Și atunci am știut că bătălia se încheiase.
Nu pentru că i-am învins.
Ci pentru că, pentru prima oară, nu mă mai puteau atinge.
În seara aceea mi-am făcut o omletă simplă, am deschis geamul și am ascultat marea. Valurile loveau țărmul ritmic, ca o inimă uriașă care nu se oprea niciodată.
Și în zumzetul lor, am simțit-o pe a mea.
Liberă.
Hotărâtă.
Întreagă.
Pentru că adevărul era unul singur:
Nu rămâi fără suflet atunci când spui „nu”.
Rămâi fără suflet când accepți să fii călcat în picioare.
Și eu, în sfârșit, îmi găsisem curajul.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate apar