Nu apucasem să zic nimic, pentru că băieții rămăseseră în spatele meu, uimiți, neștiind dacă să zâmbească sau să fugă înapoi în cameră. Violeta îi măsura din cap până-n picioare, ca și cum analiza două trofee pe care venise să le revendice după ce le uitase o viață.
Am simțit un nod în gât, dar m-am ținut tare.
— Ce cauți aici? am întrebat, fără să ridic tonul.
A dat din umeri, încercând o grimasă de inocență.
— Am aflat că sunt… mari. Absolvirea… e un moment important, nu? M-am gândit că ar fi cazul să fiu și eu aici.
Vorbea ca și cum lipsise o săptămână, nu șaptesprezece ani.
Băieții s-au privit între ei. Luca era mai blând din fire, dar Laurențiu, mai hotărât, a făcut un pas în față.
— Și acum îți amintești de noi?
Ea a dat ochii peste cap, prefăcându-se rănită.
— Vă rog… nu vreau certuri. Am trecut prin multe. Am greșit, știu. Dar am revenit.
Cuvântul „revenit” mi-a înfipt un cui în inimă.
Nu se întorsese pentru ei. O știam.
— Treci înăuntru, i-am spus scurt. Dar doar ca să vorbim două minute.
A intrat și a privit casa ca și cum era a ei. A atins masa, a analizat fotografiile de pe perete, inclusiv cele cu băieții la serbări, la competiții, în excursii. Fotografiile pe care eu le făcusem singur, la care ea nu fusese niciodată.
— Văd că ai dus-o bine, mi-a zis cu un zâmbet ciudat. Casa asta arată… confortabil.
Și atunci am văzut ce ascundea. Nu venise pentru iubire, nici pentru regrete. Venise pentru interes. Pentru bani. Pentru că avea nevoie de ceva.
— Spune direct, am zis. Ce vrei de fapt?
A tăcut câteva secunde, apoi a lăsat masca jos.
— Mi-e greu… financiar. M-am întors pentru familie. Băieții sunt mari… și tu ai un venit bun. Mă gândeam că pot să locuiesc o vreme aici, până mă pun pe picioare.
Băieții au încremenit. Eu am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— Ai plecat fără un cuvânt. Ne-ai lăsat baltă. Și acum vii să-ți dea copiii tăi… chirie? am spus, încet, dar apăsat.
Ea s-a aprins imediat.
— Ești dator să mă ajuți! Sunt mama lor! Am drepturi!
— Drepturi? a izbucnit Laurențiu. Tu n-ai fost aici nici când m-am îmbolnăvit, nici când Luca a făcut febră mare, nici când tata muncea două schimburi ca să ne cumpere manuale! Ai drepturi doar în poveștile tale!
Pentru prima dată, Violeta părea descumpănită.
Și atunci am luat o decizie pe care o simțeam în oase.
— Îți dau trei minute să ieși pe ușă. Nu pentru mine. Pentru ei. Nu meritau teatrul ăsta în ziua lor.
— Nu plec nicăieri! a țipat. Am nevoie de ajutor, nu mă puteți da afară!
Am ridicat mâna, liniștit.
— Nu te dăm afară. Te invităm să pleci. Diferența e mare.
Băieții au venit lângă mine, umăr lângă umăr. Erau înalți, puternici, nu mai erau bebelușii care plângeau după lapte cald. Erau bărbați. Și erau ai mei.
Violeta i-a privit. S-a prins că nu mai are nicio putere aici. A bombănit ceva, apoi a ieșit trântind ușa.
Când s-a făcut liniște, băieții au rămas privind locul unde fusese ea cu câteva secunde înainte.
Luca a oftat:
— Tată… crezi că… o să se întoarcă iar?
— Poate, i-am răspuns. Dar voi trebuie să știți ceva. Nu sângele face familia. Alegerile o fac.
S-au uitat la mine cu ochii umezi.
Apoi m-au luat în brațe amândoi, strângându-mă ca atunci când erau mici, de parcă nu mai contam eu cât eram de obosit sau de speriat.
— Tu ești familia noastră, a zis Laurențiu.
Am simțit cum mi se rupe un nod în piept.
Și atunci am știut că, indiferent de câte furtuni vin, noi trei suntem mai puternici decât orice trecut.
În seara aceea, la festivitatea de absolvire, îi priveam cum primesc diplomele cu zâmbete largi, siguri pe ei, hotărâți. Oamenii din jur aplaudau, dar pentru mine era mai mult decât atât. Era dovada că nu am luptat degeaba.
Viața îți poate lua multe.
Dar nu îți poate lua ceea ce construiești cu inimă, răbdare și dragoste adevărată.
Iar eu, un simplu tată care a învățat să încălzească biberoane cu o mână și să muncească fără să doarmă, îmi vedeam acum fiii ridicându-se spre viitorul lor.
Cu fruntea sus.
Și cu inima plină.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.