Farmacista s-a uitat lung la el, apoi la rețetă. A oftat încet, cu un fel de compasiune neputincioasă.
— Dragul meu… medicamentul ăsta costă 210 lei, i-a spus ea încet. Îmi pare rău… nu ai suficient.
Luca a simțit cum i se prăbușește lumea. Avea în buzunar doar 34 de lei. A mulțumit, a ieșit și s-a așezat pe treptele farmaciei, cu rețeta strânsă în mână de parcă ar fi putut s-o transforme în bancnote.
Nu putea merge acasă fără medicament. Nu mai suporta să o vadă pe Maria chinuindu-se să respire, cu ochișorii umezi de durere. Știa că mama va spune „lasă, o să fie bine”, dar vocea ei tremura mereu când o spunea.
În acea zi, Luca a luat decizia care l-a adus în restaurantul de lux. Nu știa exact ce caută acolo, dar auzise că oamenii bogați lasă bacșișuri mari celui care le cântă la mese. El nu era pianist, nici artist, dar voce avea. Cânta mereu Mariei ca să adoarmă. Cânta mamei ca să-i aline nopțile grele. Cânta singur, pe stradă, când voia să uite de griji.
Acum, însă, stătea în fața lui Radu, cu stomacul strâns și cu rușinea mușcându-l de toate părțile.
Când a deschis ochii, l-a auzit din nou:
— Hai, băiete! Nu avem toată seara!
Vocea aceea i-a înfipt un cui în inimă. Dar tot ea l-a împins să înceapă.
Luca și-a lipit mâinile de pantalonii uzați și a început să cânte încet, aproape în șoaptă. La început se bâlbâia, vocea îi tremura. Apoi, încet-încet, în gât i-a apărut ceva cald, familiar. Cântecul era melodia pe care i-o cânta Mariei în fiecare seară: o doină veche, pe care o învățase de la bunica lor.
La primele note, oamenii au tăcut. Glasul băiatului era curat, limpede, plin de suflet. Fiecare cuvânt venea dintr-o rană adâncă, dar transformată în lumină. Radu s-a oprit din zâmbit. Prietenii lui n-au mai scos niciun sunet.
Doina curgea ca un fir de apă lină. O femeie de la o masă apropiată și-a dus mâna la gură. Un domn în vârstă a lăsat furculița din mână. Chelnerul s-a oprit în loc. Până și pianistul care pregătea un alt cântec a rămas cu degetele suspendate în aer.
Când Luca a ridicat privirea, vedea oameni cu ochii umezi. El cânta ca și cum ar fi fost ultima dată când ar fi avut voie să-și folosească vocea.
Când a terminat, în restaurant a fost o liniște grea.
Apoi, brusc, cineva a aplaudat. Apoi altul. Apoi toți.
Luca a făcut un pas înapoi, speriat. Nu știa dacă a făcut ceva bine sau dacă urma vreo altă umilință. Dar aplaudele creșteau, ca un val.
Radu încerca să pară relaxat, dar obrajii îi erau aprinși. A scos portofelul, gata să arunce spre el câțiva lei, ca pe o favoare aruncată unui câine flămând.
Dar înainte să vorbească, domnul în vârstă de la masă s-a ridicat și a venit spre băiat.
— Copile… tu nu trebuie să cânți pentru umilință. Tu trebuie să cânți ca să fii auzit în toată țara, a spus el cu voce gravă.
A scos din buzunar un card și i l-a întins mamei, care între timp intrase speriată pe ușa restaurantului, alertată probabil de cineva din personal.
— Eu mă ocup de medicamentele fetiței tale. Și de tot ce mai aveți nevoie. Dar băiatul ăsta… băiatul ăsta trebuie să învețe muzică. Are un dar rar.
Luca a început să plângă. Maria îl strângea de gât, bucuroasă că îl vede. Mama își trecea mâinile tremurânde peste obrajii lui, mândră și copleșită.
Radu s-a retras în tăcere, stingher, fără glume, fără fanfaronadă. Pentru prima dată în viața lui, fusese martorul unei lumi la care banii lui nu aveau acces: lumea talentului adevărat.
În seara aceea, Luca nu doar că a primit medicamentul Mariei. A primit ceva ce nu văzuse niciodată în viața lui:
Speranță.
Iar uneori, speranța e începutul tuturor miracolelor.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.