Valeria nu mi-a răspuns imediat. A tras nasul, și-a strâns genunchii la piept și m-a privit cu acei ochi prea mari pentru lumea asta. Mă scana, mă cântărea, parcă încerca să vadă dincolo de costumul meu scump și fața mea obosită. Și în secunda aceea mi-am dat seama că verdictul ei conta mai mult decât cel al oricărui medic.
După câteva clipe, a rostit încet: „Dacă mă minți… fug.”
„Ai toată dreptatea să fugi”, am zis. „Și n-o să te opresc.”
M-am ridicat greu, iar ea m-a privit atent, ca să vadă dacă sunt în stare să merg. A venit lângă mine, dar păstra o distanță de doi pași, de parcă avea nevoie de aer ca să se simtă în siguranță. Am pornit împreună, eu cu pași grei, ea cu pași mici și iuți, prin aleile luminate slab ale cartierului.
Pe drum, am intrat într-un magazinaș alimentar. O bătrânică de la casă s-a uitat lung la noi, dar n-a zis nimic. Am luat câteva chifle calde, un suc de portocale și o pungă de covrigi. Când i-am pus chifla în mână, Valeria a mușcat din ea cu o disperare pe care n-o voi uita niciodată. Nici măcar n-a așteptat să ieșim din magazin.
Am simțit un nod în gât. Eu, omul care făcuse afaceri de milioane de lei fără să clipească, nu mai puteam înghiți o bucată de aer.
Am ajuns la mine acasă puțin după ora opt. Vila mea din Primăverii părea și mai mare decât de obicei, ca o carcasă goală în care doar ecoul mai locuia. Valeria s-a oprit în prag. „Aici… stai tu?” „Da.” „Și… eu?” „Dacă vrei.”
A pășit înăuntru timid, atingând cu vârfurile degetelor peretele holului, ca să se asigure că nu visează. Apoi s-a oprit brusc și s-a întors spre mine.
„N-o să mă dai afară mâine, nu?”
Întrebarea m-a lovit mai tare decât diagnosticul. „Nu”, am spus. „Nu te dau afară.”
I-am arătat camera de oaspeți, cu pat mare și lumini calde. Ea s-a așezat cu grijă pe margine, ca și cum patul s-ar fi putut supăra pe ea. Apoi m-a privit din nou, cu o seriozitate care nu avea ce căuta pe chipul unui copil.
„Și tu… unde dormi?”
„În camera de peste hol.”
A dat din cap, ca și cum asta o liniștea. Pentru câteva secunde, doar ne-am privit. Eu vedeam un copil pierdut. Ea… probabil vedea un bătrân obosit. Și totuși, în seara aceea, amândoi am rămas în aceeași casă pentru același motiv: nimeni altcineva nu ne-ar fi așteptat.
După ce i-am făcut un duș cald și i-am dat un tricou lung de-al meu ca pijama, Valeria s-a băgat în pat și a adormit aproape imediat, cu lumina aprinsă. Am stat lângă ușă, sprijinit de toc, privindu-i respirația liniștită.
Atunci m-a lovit alt adevăr: pentru prima oară după ani întregi, casa mea nu mai era tăcută. Viața intrase din nou pe ușă.
Am închis lumina și m-am dus în camera mea. Dar somnul nu venea. Mă gândeam la ce-i promisesem: că n-o să-i fac rău. Și că n-o s-o dau afară. Erau singurele două promisiuni pe care încă aveam puterea să le țin.
A doua zi dimineață, am găsit-o în bucătărie, stând pe un scaun prea înalt pentru ea, cu picioarele atârnând. Se uita la o cană de lapte ca și cum ar fi fost un obiect misterios. Când m-a văzut, a ridicat privirea și a părut să se rușineze.
„Am vrut să te aștept… să mâncăm împreună”, a zis ea încet.
Un val cald mi-a trecut prin piept. M-am așezat lângă ea și am mâncat împreună — eu, pentru prima oară în mult timp, fără să simt golul acela din stomac.
Pe la prânz, Valeria s-a apropiat de mine cu pași mici. „Doru… pot să-ți spun ceva?”
„Sigur.”
A inspirat adânc, apoi a spus, cu o voce care mi-a frânt sufletul și mi l-a lipit la loc în același timp:
„Dacă tu nu mai ai familie… pot fi eu familia ta?”
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Am îngenuncheat în fața ei, ca să-i fiu la același nivel. „Valeria… și eu vreau asta.”
A zâmbit pentru prima dată. Un zâmbet mic, șovăielnic, dar real.
Și-atunci, pentru prima oară de când primisem verdictul crud, am simțit că zilele mele — toate câte or mai fi fost — nu vor mai fi numărate în durere, ci în ceva ce uitasem de mult:
În dragoste.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.