Ioana făcu un pas înainte, cu inima țipând în piept. În fața ei, pe veranda acoperită de vie, stăteau la o masă doi bărbați îmbrăcați în salopete albastre, cu acte împrăștiate peste tot și cu o geantă mare de bani deschisă între ei. Al treilea se ridică brusc, speriat că a fost surprins.
Ioana simți cum o ia cu leșinul. Pentru o clipă, i se păru că nu mai poate nici vorbi.
În minte îi fulgeră un singur gând: „Doamne, în ce a intrat mama-soacră?”
Bărbatul mai îndrăzneț dintre cei doi o privi de sus până jos, apoi încercă un zâmbet forțat.
„Nu vă speriați, doamnă… discutăm doar o treabă… de familie.”
Ioana făcu un pas înapoi.
— Ce treabă? Unde e soacra mea?
Cei trei schimbau priviri rapide, neliniștite. Niciunul nu răspundea.
Atmosfera era atât de grea încât Ioana simțea cum îi tremură genunchii.
Un fior de panică o străbătu din cap până-n picioare. Încercă să pară sigură pe ea, dar vocea i se frânse.
— Dacă nu-mi spuneți acum unde e, chem poliția!
În secunda aceea, Viorica Petrescu — vecina — apăru în spatele ei, trăgând-o ușor de braț.
— Ioano, nu te speria… Stai puțin, să-ți explic. N-ai nimerit bine momentul.
— Ce moment?! izbucni Ioana. Unde e mama Stancu?
Viorica oftă adânc, își frecă palmele, apoi zise:
— E în spatele casei. Dar… e puțin încurcată treaba.
Ioana nu mai așteptă nicio explicație. Ocoli masa cu bărbații și se grăbi spre grădina din spate.
Pe măsură ce se apropia, auzea voci. Râsete chiar. Asta o dezorientă complet.
Când ajunse în fundul curții, văzu o scenă care îi tăie picioarele:
soacra ei, îmbrăcată într-o rochie înflorată, stătea pe un scaun pliant, cu o ceașcă de cafea în mână, iar în jurul ei câțiva oameni munceau de zor la ridicarea unei mici anexe din lemn.
— Doamne, Ioano, ai ajuns! exclamă femeia, de parcă totul era normal. Am zis să fac și eu o bucătărie de vară, să nu mă mai coc în casă!
Ioana rămase cu gura căscată.
— Și ăia… de pe verandă?
— Constructorii! Și unul e verișor cu Viorica. Mă ajută la preț. Dac-aud că vin tu și Costică, sigur îmi cer avans mai mare.
Ioana se simți brusc prost.
Tot sângele pe care-l pierduse din obraji se întoarse deodată. Se sprijini de un stâlp, simțind că o trec toate apele.
— M-ai speriat de moarte…, șopti ea.
Soacra râse scurt.
— Eh, ce, doar n-ai crezut c-am fugit cu banii?
Totuși, pe masă, în curte, Ioana observă un teanc de hârtii. Se apropie și ridică o foaie.
Se încruntă.
— Mamă… ce-i asta?
— Contractul. Pentru materiale. Și o hârtie cu datorie de 12.000 de lei. Dar nu-ți face griji, mă descurc eu.
Ioana simți cum o înțeapă stomacul.
— Mamă, 12.000 de lei?! Costică nu știe de asta, nu?
— Ei, nu e treaba lui tot ce fac eu! spuse soacra, ridicând din umeri.
În clipa aceea, Ioana înțelese tot: femeia se băgase într-o lucrare prea mare, cu bani pe care nu-i avea și cu meșteri care deja îi cereau restanțe.
Și Costică o trimisese exact în mijlocul furtunii.
Se lăsă pe un scaun, simțind cum hotărârea îi crește în piept.
— Mamă, de data asta nu mai merge cu „lasă că rezolv eu”. O să ne trezim cu executorii la poartă. De ce n-ai zis ceva?
Soacra oftă, pentru prima dată cu adevărat învinsă.
— N-am vrut să vă încarc… Voi aveți destule pe cap…
Ioana își trecu mâna pe frunte.
— Hai să facem altfel. Îi sunăm pe toți, cerem devizul real, renegociem prețul, iar dacă e nevoie, ne apucăm noi două să dăm cu bidineaua. Dar nu mai semna hârtii fără să ne spui.
Soacra o privi lung, cu ochii umezi.
— Ioano… ești mai bună decât merit eu.
— Nu sunt bună. Sunt practică. Și mi-e drag de tine, oricât te-ai preface că poți singură.
În câteva minute, Ioana preluă controlul situației. Vorbi cu meșterii, puse întrebări, ceru explicații, iar aceștia — surprinși de fermitatea ei — începură să dea din colț în colț.
Prețurile scăzură brusc, termenul se schimbă, iar geanta cu bani dispăru ca prin minune.
La final, soacra o strânse în brațe.
— Dacă nu veneai azi, făceam o prostie mare…
Ioana zâmbi.
— De-aia suntem familie. Ca să ne oprim unii pe alții la timp.
Când plecară spre gară, soarele deja cobora peste sat.
Ioana simțea o liniște caldă în piept, de parcă în ziua aceea nu doar salvase o anexă, ci și o relație.
Iar undeva, în tăcerea serii, simți o mândrie pe care nu o mai simțise demult:
putea să ducă lumea în spate, dacă era nevoie.
Și uneori, chiar trebuia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.