Tomiță s-a lipit mai tare de Raluca, simțind cum ploaia se transformă într-o perdea rece în jurul lor. Femeia l-a tras ușor după tarabă, ferindu-l de privirile oamenilor care începeau să se strângă curioși.
Bărbatul care se apropiase avea pași grei, iar ochii lui întunecați parcă răscoleau tot trecutul.
Raluca își mușcă buza, încercând să-și păstreze calmul.
— Ce vrei de la copil? întrebă ea, încercând să-și întărească vocea.
— Vreau adevărul, răspunse omul. Dacă e cine cred eu… atunci băiatul ăsta e singurul lucru rămas din sora mea. Și nu pot să-l las așa, în drum.
La auzul acelor cuvinte, Tomiță tremură. Își strânse medalionul la piept, de parcă ar fi vrut să-și țină mama lângă el.
Raluca îl acoperi cu brațul, ca o cloșcă ce-și apără puiul.
— Pe copilul ăsta nu-l ia nimeni cu forța, spuse ea. E ud, flămând și speriat. Și până nu aflăm tot, rămâne la mine.
Bărbatul o privi lung. Era vizibil obosit, copleșit. În loc să ridice tonul, oftă greu și dădu din cap.
— Bine, dar vreau să stau de vorbă cu voi.
Au intrat într-un gang ferit, unde ploaia bătea mai încet. Tomiță stătea între ei, privind când la unul, când la celălalt, ca un pui de animal prins între două lumi.
— Spune-mi, zise bărbatul blajin, cum o chema pe mama ta?
— Alina, răspunse băiatul încet. A murit… acum un an.
Omului îi tremură bărbia. Raluca văzu cum ochii i se umezeseră.
— Alina era sora mea mai mică, spuse el cu glasul schimbat. A plecat de acasă când avea douăzeci de ani, certată cu toată lumea. N-am mai știut nimic de ea.
Raluca se sprijini de perete, simțind că genunchii nu o mai țin. Totul se lega. Fotografia. Numele. Semănarea.
Tomiță se uita pierdut, neînțelegând de ce adulții păreau atât de tulburați.
— Eu… nu mai am pe nimeni, șopti el. Doar medalionul ăsta.
Raluca îngenunche lângă el și îi puse mâna pe obraz.
— De azi înainte ai pe mine, puiule. Nu te mai las.
Bărbatul inspiră adânc.
— Și pe mine, dacă vrei. Sunt unchiul tău. Te jur că nu te abandonez.
Pentru prima oară în viața lui, Tomiță se simțea dorit. Nu pentru mâncare, nu din milă, ci pentru cine era el cu adevărat.
Ploaia s-a oprit treptat, iar lumina palidă a după-amiezii coborî peste târg. Raluca le propuse să meargă la ea acasă, o locuință modestă, dar caldă, la marginea orașului. Tomiță mergea între ei, ținând-o de mână pe Raluca, iar cu cealaltă atingându-l pe bărbat, ca să se asigure că nu îi va pierde.
Când au ajuns, femeia încălzi supă. Băiatul mâncă încet, ca și cum i-ar fi fost frică să nu dispară totul ca un vis.
— De acum înainte, spuse Raluca, o luăm de la capăt. Cu acte, cu tot ce trebuie. Copilul ăsta merită o viață adevărată.
Bărbatul dădu din cap.
— Și eu o să ajut. Oricât o costa. Așa repar ce n-am făcut pentru sora mea.
În acea seară, Tomiță adormi într-un pat adevărat, pentru prima dată după mult timp. Se cuibări sub plapumă, strângând medalionul în palmă. Dar, înainte să închidă ochii, se ridică și se uită spre cei doi adulți care stăteau în prag.
— Rămâneți aici, da? Nu plecați…
Raluca se apropie, îl sărută pe frunte și îi zâmbi.
— Nu plec nicăieri, puiule. Ai ajuns exact unde trebuia.
Iar în timp ce somnul îl prindea ușor, ceva în sufletul lui se așeză la locul potrivit — pentru prima oară.
A găsit nu doar oameni… ci o familie.
O familie care avea să-l iubească pentru tot restul vieții.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.