Telefonul mi-a alunecat din mână pe canapea, iar camera s-a umplut de o liniște apăsătoare. Loredana s-a lipit și mai tare de mine, ca și cum s-ar fi temut să nu dispar. Mângâiam încet părul ei fin, încercând să-i transmit liniște, deși eu însămi eram un amestec de panică și furie.
Nu știam cât va dura până vine poliția, dar fiecare secundă părea o eternitate.
— Ești în siguranță, puiule. Sunt aici. Nu te las — i-am șoptit.
Ea și-a îngropat fața în umărul meu și a început să plângă în tăcere, cu sughițuri mici, ca și cum îi era teamă să facă zgomot. Plânsetul acela mi-a sfâșiat sufletul. Mi-am dat seama că, oricât aș fi încercat eu să o protejez până atunci, adevărul era că nu văzusem nimic. Trăiam lângă copilul acesta fragil și nu înțelesesem prin ce trecea.
Un ciocănit scurt în ușă m-a făcut să tresar. Am deschis ușa cu mâini tremurânde. Doi polițiști, o femeie și un bărbat, stăteau acolo, cu priviri ferme, dar calme.
— Sunteți doamna care a sunat? — m-a întrebat agenta.
— Da… da, intrați, vă rog.
Ne-am mutat în living, iar Loredana s-a ascuns jumătate în spatele meu. Agenta s-a așezat la nivelul ei, cu o blândețe care m-a surprins.
— Loredana, iubita mea, nu trebuie să te temi. Vrem doar să te ajutăm. Poți să ne spui ce i-ai spus și mamei? — a întrebat ea, cu un ton cald.
Fetița a dat din cap încet. Am simțit degetele ei agățate de mine, dar apoi, curajoasă, a repetat cuvintele care-mi dăduseră lumea peste cap.
Polițiștii au schimbat o privire scurtă. Nu era nevoie să fiu expert ca să-mi dau seama că situația era serioasă.
— Doamnă, trebuie să o luăm temporar pe fetiță pentru o evaluare și protecție. Dar o puteți însoți. Vă rugăm să vă luați ceva haine pentru ea — a spus polițistul.
M-am ridicat imediat, dar în timp ce pregăteam un rucsăcel mic, un gând m-a lovit ca un fulger: Marius nu avea cum să nu știe.
Tot ce evitase să îmi spună, toată oboseala aceea din vocea lui… nu mai păreau simple detalii. Iar liniștea lui când venea vorba despre mama biologică a Loredanei începea să capete un alt sens. Un sens care mă înfiora.
Când am ieșit din casă, Loredana mi-a întins mâna.
— Tu vii cu mine, nu? — m-a întrebat cu vocea pierdută.
— Da, puiule. Nu te las singură.
La secție, orele au trecut greu. Au vorbit cu mine, cu ea, cu asistenți sociali. Fiecare întrebare era o lovitură în stomac, dar le răspundeam pe toate, pentru ea. Fetița adormise pe umărul meu, în timp ce așteptam într-un birou rece, luminat cu neoane.
Pe la trei dimineața, agenta s-a întors.
— Doamnă… știu că vă e greu, dar ați făcut exact ce trebuia. Ați salvat copilul ăsta.
În clipa aceea, am simțit cum îmi dau lacrimile. Nu de teamă. Ci de ușurare.
— Ce se întâmplă cu Marius? — am reușit să întreb.
Agenta a ezitat o secundă.
— Avem deja oamenii trimiși la el. Trebuie să verificăm anumite lucruri… dar pot să vă spun că ați procedat corect sunând.
Mi s-a tăiat respirația. Nu voiam să-mi imaginez nimic. Nu încă. Aveam lângă mine un copil rupt de lume, iar acum era responsabilitatea mea să o țin în picioare.
Dimineața ne-a găsit pe amândouă într-o sală de așteptare. Loredana s-a trezit, m-a privit cu ochii ei mari și a spus cu o sinceritate care m-a zdrobit:
— Mulțumesc, mamă… că m-ai crezut.
Am închis ochii o secundă. Cuvântul „mamă” nu mai avea greutatea durerii. Acum avea speranță.
— Te voi proteja mereu, Loredana. Cu orice preț.
În zilele ce au urmat, am aflat adevărul pe care nu-l bănuisem niciodată. Lucruri pe care fetița nu avusese curaj să le spună ani de zile. Poliția a deschis dosar, iar Marius… nu s-a mai întors acasă.
A fost greu. A fost un drum lung, cu lacrimi și nopți nedormite. Dar, pas cu pas, Loredana a început să își recapete copilăria. A început să mănânce. Să râdă. Să cânte. Să deseneze fluturi pe foi colorate.
Și eu? Am învățat ceva ce n-o să uit niciodată.
Uneori, cel mai puternic „ajutor” nu sună ca un strigăt. Sună ca o șoaptă de copil, spusă într-o noapte liniștită:
„Mamă… trebuie să-ți spun ceva.”
Iar când o auzi… tot ce contează e să ai curajul să o crezi.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.