M-am așezat pe scaun, simțind cum podeaua rece parcă îmi suge toată puterea din picioare.
Fără să vreau, m-am trezit ținând poza lor în mână, strânsă atât de tare încât marginile s-au îndoit.
Nu era prima oară când rămâneam singură acasă, dar pentru prima dată nu mă mai durea absența lor.
Mă durea altceva.
Adevărul.
Adevărul pe care îl ascunsesem ani la rând, sperând că poate, într-o zi, o să contez și eu.
Am pus fotografia pe masă și m-am ridicat încet.
Casa era liniștită, prea liniștită.
O liniște care mi-a dat curaj.
Curajul pe care nu l-am avut niciodată.
Am deschis laptopul.
De luni bune mă uitam la anunțul acela din Buzău, cu o căsuță mică, renovată, pe o străduță liniștită.
Nu îndrăznisem niciodată să sun.
Până acum.
Am compus un mesaj scurt:
„Este încă disponibilă casa? Aș dori să vin să o văd.”
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
Nu de teamă, ci de eliberare.
Era pentru prima dată când făceam ceva pentru mine.
După câteva minute, telefonul a vibrat.
„Da, este disponibilă. O puteți vedea chiar mâine.”
Am închis ochii.
Parcă mi se ridicase o piatră de pe piept.
Am început să strâng haine, acte, tot ce era al meu și doar al meu.
Fiecare mișcare devenea mai sigură, mai hotărâtă.
Apoi, în mijlocul dormitorului, m-am oprit.
Pe noptieră era verigheta.
Un cerc perfect, strălucitor, exact ca povestea noastră din exterior.
Am ridicat-o și am răsucit-o între degete.
Strălucea la fel ca în ziua în care mi-a pus-o pe mână.
Diferența era că eu nu mai străluceam demult.
Am lăsat inelul pe masă, lângă o foaie de hârtie.
Hârtia pe care am scris, simplu:
„Când o să te întorci, nu voi mai fi aici. Ai ales de mult timp cine e familia ta. Eu am ales, în sfârșit, să nu mai fiu invizibilă.”
Am ieșit din casă în timp ce se lăsa seara.
Aerul rece mi-a umplut plămânii și am simțit pentru prima dată că respir cu adevărat.
A doua zi, proprietarul casei m-a întâmpinat cu un zâmbet cald.
Curtea era mică, dar plină de viață.
Într-un colț, un cais bătrân își scutura ultimele frunze.
– Vă place? m-a întrebat.
Am privit în jur.
Nu era o vilă, nu era lux, nu era nimic din ce își lăudau rudele lui Victor.
Dar era liniște.
Era libertate.
Erau începuturile mele.
– O iau, am spus fără ezitare.
Am semnat actele, iar când am ieșit pe poartă cu cheia în mână, am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi:
că aparțin undeva.
Nu cuiva.
Ci mie.
Când Victor s-a întors din Mamaia, furios că nu-l așteptam cu masa caldă și florile udate, era deja prea târziu.
Casa era goală.
Vândută.
Și în locul meu, doar biletul acela mic pe care l-am lăsat pe masă.
Mi-a trimis zeci de mesaje, apoi m-a sunat.
Nu am răspuns.
În căsuța mea din Buzău, cu un ceai cald în mână, am privit apusul pe geam.
Pentru prima dată, nu m-am simțit abandonată.
M-am simțit salvată.
De mine însămi.
Și am știut că uneori, ca să începi o viață nouă, trebuie să ai curajul să închizi ușa uneia vechi.
Chiar dacă o faci singură.
Mai ales atunci.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.