Gherman a pășit în sufragerie cu pas rar, calculat, iar podeaua a scârțâit sub greutatea lui, de parcă și ea îl recunoștea.
Laura s-a ridicat brusc, iar Andrei a făcut un pas înapoi, surprins de prezența impunătoare a bărbatului.
„Bună seara”, a spus Gherman, scurt, dar suficient cât să umple încăperea.
Nimeni nu i-a răspuns.
Eu m-am ridicat încet, simțind cum liniștea se rupe în două.
„Ai venit”, i-am spus.
„Ți-am promis cândva că, dacă vei avea nevoie, vin. Unii oameni nu uită.”
Privirea lui s-a oprit asupra Laurei. „Nici datorii, nici prietenii.”
Laura a înghițit în sec.
Nu-l cunoștea, dar numele lui îl auzise în poveștile mele.
Știa că nu era un om oarecare.
„Tată… cine e?”
Vocea ei tremura pentru prima dată în seara aceea.
„Un prieten”, am spus simplu. „Un prieten adevărat.”
Andrei a ridicat sprâncenele, încercând să pară stăpân pe sine.
„Și… ce treabă are domnul ăsta aici?”
Gherman s-a apropiat de masă.
A luat lingura căzută, a pus-o la loc și a privit lung casa.
„Are treabă cu demnitatea”, a spus. „Cu lucrurile pe care voi doi ați uitat să le respectați.”
Cuvintele lui au căzut grele, ca niște pietre.
Am simțit cum în piept mi se ridică un nod – nu de furie, ci de recunoștință.
Nu mă apărasem niciodată singur.
Mereu alesesem pacea, tăcerea, sperând că iubirea de părinte repară orice.
Dar uneori, tăcerea doare mai tare decât cuvintele.
„Victor pleacă cu mine astăzi”, a continuat Gherman. „Și nu va mai duce grija voastră niciodată.”
Laura a clipit des, încercând să pară tare.
„Pleacă unde? La tine?”
„Nu contează unde”, a spus el. „Contează că nu în cotețul câinelui.”
Obrajii ei s-au înroșit.
Andrei a făcut un pas înainte, dar privirea lui Gherman l-a oprit ca un zid.
„Victor”, a spus prietenul meu, întorcându-se către mine, „mergi și ia ce ai nevoie. După aceea, terminăm treaba.”
„Ce treabă?”, a întrebat Andrei, dar în voce i se simțea teama.
Gherman a deschis servieta.
A scos un dosar gros, prins cu o clamă metalică.
„Actele casei”, a spus simplu.
„Victor mi le-a dat acum douăzeci de ani. Atunci i-am spus că, dacă vreodată cineva îl va face să plece de aici cu capul plecat, o să mă ocup eu. Și uite că a venit ziua.”
Laura s-a prăbușit pe scaun.
„Nu… nu poți… tată, tu ai spus că casa e a noastră!”
„A voastră cât timp erați o familie”, am răspuns, simțind cum cuvintele îmi ard în piept. „O familie nu-și aruncă părintele la azil pentru… spațiu.”
Am simțit cum în mine se rupe ceva ce ținuse ani la rând.
Nu mai era durere.
Era eliberare.
„Eu nu vreau nimic de la voi”, am continuat. „Nici bani, nici mulțumiri. Vreau doar să știu că oamenii pe care i-am crescut au învățat măcar ce înseamnă respectul. Dar se pare că viața încă nu v-a învățat lecția asta.”
Laura a izbucnit în plâns.
Andrei încerca să vorbească, dar nu-și găsea cuvintele.
Gherman a închis dosarul și mi l-a întins.
„Hai, Victor. Ajunge.”
M-am uitat o ultimă dată la casa ridicată din salariul meu de muncitor, la masa unde odinioară ne strângeam toți trei și râdeam fără grijă, la copilul meu care acum stătea cu capul în palme.
„Sper”, i-am spus, „că într-o zi n-o să ajungeți și voi în pragul acela în care să vă dea cineva afară. Pentru că atunci o să vă aduceți aminte de seara asta.”
Apoi am ieșit.
Aerul rece m-a lovit în față, dar în piept mi-era cald.
Pentru prima dată după ani întregi, simțeam că respir cu adevărat.
Gherman mi-a pus mâna pe umăr.
„Ai întârziat, prietene”, a spus el. „Dar ai făcut ce trebuia.”
Am pășit spre mașină, lăsând în urmă ușa care încă se legăna.
Unele plecări nu sunt sfârșituri.
Sunt începuturi.
Iar în seara aceea, la 7 și jumătate fix, am ales să încep din nou.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.