Marina s-a oprit o clipă și și-a privit fiica. În ochii fetei era teamă, dar era și ceva nou — un fel de respect tăcut, ca și cum Ilinca ar fi văzut-o pentru prima dată altfel decât mama care duce totul în spate.
— Da, Ilinca, am hotărât, — i-a spus încet, ca să n-o sperie. — Așa nu se mai poate.
Sergiu făcea pași prin hol, încercând să-și adune gândurile. Era prima dată când nu controla el finalul unei discuții. Prima dată când nu avea puterea.
— Și unde vrei să mă duc acum?! — a izbucnit el. — Ce-o să zică lumea?!
— Lumea oricum vorbește, — i-a răspuns Marina. — Dar lumea nu plătește facturile, nici tratamentele mamei tale, nici lacrimile mele.
A pus mâna pe clanță și a deschis ușa. Aerul rece de seară a intrat în casă, aducând un fel de liniște aspră, ca o trezire.
— Marina, hai să nu dramatizăm… — vocea lui Sergiu era deja mai moale. — Eu doar te-am presat un pic. Toți bărbații fac așa.
— Ei bine, eu nu vreau un bărbat care „face așa”, — a spus ea simplu.
Ilinca a făcut un pas în față, apropiindu-se de tatăl ei.
— Tata… poate ar trebui să te gândești și tu un pic. Nu doar mama cedează mereu.
Sergiu s-a uitat la ea surprins, de parcă până atunci nu observase cât crescuse fata. Apoi privirea i-a alunecat spre valiză. Marina i-a văzut în ochi ceva ce nu văzuse de ani de zile: nesiguranță.
— Și chiar mă dai afară? — a întrebat el, dar de data asta fără furie. Aproape ca un copil certat.
— Nu te dau afară, Sergiu. Ai ales singur. Eu doar accept.
Cuvintele acelea au căzut între ei ca o piatră mare, care bloca orice drum înapoi.
Sergiu a luat valiza, dar nu a plecat imediat. S-a oprit în prag, uitându-se la Marina. Poate spera să vadă remușcare, teama de singurătate, disperare. Dar Marina stătea dreaptă, cu umerii relaxați, ca și cum ar fi eliberat ceva ce o ținuse la pământ ani întregi.
— O să-ți dai seama că faci o prostie, — a mormăit el.
— Mai bine o prostie care mă salvează, decât una care mă îngroapă, — i-a răspuns ea.
Când ușa s-a închis în urma lui, în casă s-a făcut o liniște ciudată. Nu grea, nu apăsătoare — o liniște în care Marina putea respira pentru prima dată normal.
Ilinca a venit lângă ea și a îmbrățișat-o.
— Mamă… îmi pare rău că ai trecut prin toate astea.
— Nu-ți face griji, Ilinca. Uneori trebuie să ajungi la fundul sacului ca să vezi unde e ieșirea.
S-au dus în bucătărie, locul cel mai „al lor” din casă. Marina a pus de ceai, iar Ilinca a scos două căni, una cu floricele, una ciobită — exact cum făceau în serile grele. Dar acum nu mai era o seară grea, ci o seară de început.
— O să fie greu? — a întrebat fata.
— Da, o să fie. Dar știi ce nu o să mai fie? — Marina a zâmbit. — Nu o să mai fie nedrept.
A doua zi, Marina a mers la serviciu cu alt pas. Colegele au observat-o din prima.
— Parcă ai slăbit de-o grijă, Marino! — a spus una dintre ele.
— Poate chiar am, — a răspuns ea, fără să intre în detalii.
Pe la prânz, telefonul a sunat din nou. Era Lidia.
— Marino, am vorbit cu Sergiu. Ce prostie e asta?! Cum să nu îmi plătiți tratamentul?! Ce o să zică rudele mele din Piatra Neamț?
Marina a inspirat adânc, dar pentru prima dată vocea ei n-a mai tremurat.
— Lidia, de azi înainte fiecare își plătește ce poate. Eu am alte priorități. Ilinca dă la facultate, are nevoie de bani pentru cămin, pentru mâncare, pentru cărți. Dacă vreți la băi, mergeți, dar pe banii dumneavoastră.
La celălalt capăt s-a făcut liniște. O liniște lungă, grea, dar care nu o mai speria.
Seara, Sergiu a scris un mesaj scurt:
„Putem vorbi?”
Marina s-a uitat la telefon câteva secunde, apoi l-a pus pe masă. Nu cu furie, nu cu teamă. Cu înțelegerea că, pentru prima dată în douăzeci de ani, avea dreptul să-și aleagă propria viață.
Și a ales.
A ieșit pe balcon. Aerul rece îi mângâia fața, iar luminile orașului dincolo de blocuri păreau altfel. Mai prietenoase. Mai ale ei.
Ilinca a venit lângă ea.
— Mamă, ce facem acum?
Marina a zâmbit și și-a trecut mâna peste părul fetei.
— Acum? Trăim. Dar trăim cum trebuie.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, chiar a crezut în cuvintele ei.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.