Sala a amuțit.
Se auzea doar muzica încetinită din fundal și respirația sacadată a lui Luca, care se străduia să nu plângă cu sughițuri. Îl țineam de mână, simțindu-i degetele reci și tremurânde.
Mihai a lăsat mâna mamei lui și a făcut un pas în față.
— Vreau să spun ceva, a continuat el, calm, dar cu o fermitate care m-a făcut să-l privesc altfel decât oricând.
S-a uitat întâi la Luca.
— Băiatul ăsta, a spus el, nu e „copilul cuiva”. Este fiul meu. Nu prin sânge, ci prin alegere. Și e una dintre cele mai bune alegeri pe care le-am făcut în viața mea.
Loredana a deschis gura să spună ceva, dar Mihai a ridicat mâna.
— Nu, mamă. Azi nu.
S-a întors din nou spre invitați.
— Rochia pe care o poartă viitoarea mea soție nu e o față de masă. E dovada iubirii unui copil care a stat nopți întregi să învețe, să greșească, să refacă. A cheltuit fiecare leu din banii lui de buzunar ca să-i ofere mamei lui ceva unic.
Murmurul din sală s-a transformat într-un oftat colectiv.
Luca își ștergea ochii cu mâneca sacoului.
Mihai s-a aplecat la nivelul lui.
— Luca, tu nu trebuie să-ți ceri scuze pentru nimic. Ai făcut ceva extraordinar. Și vreau să știi un lucru: sunt mândru de tine.
Luca a izbucnit în plâns, dar de data asta nu mai era de rușine. Era eliberare.
Invitații au început să aplaude. La început timid, apoi din ce în ce mai puternic. Oamenii se ridicau în picioare.
O mătușă din spate a spus cu voce tare:
— Așa copil… rar vezi.
Loredana stătea nemișcată. Fața îi era roșie, iar privirea coborâtă.
— Dacă nu poți respecta familia mea, a spus Mihai fără să ridice tonul, atunci nu ai ce căuta la această nuntă.
Câteva secunde au trecut grele.
În cele din urmă, Loredana și-a luat geanta și a plecat fără un cuvânt.
Ușa s-a închis în urma ei, iar liniștea a fost spartă din nou de aplauze.
M-am lăsat în genunchi în fața lui Luca și l-am strâns în brațe.
— Ai făcut cea mai frumoasă rochie din lume, i-am spus.
— Chiar? a întrebat el printre lacrimi.
— Chiar.
Ceremonia a continuat. Am mers spre altar cu capul sus, purtând nu doar o rochie, ci o poveste. Povestea noastră.
Când preotul ne-a declarat soț și soție, Mihai s-a aplecat spre Luca.
— Vrei să știi ceva? De azi înainte, dacă vrei… poți să-mi spui „tata”.
Luca a clipit des, apoi a zâmbit larg.
— Pot? a întrebat el încet.
— Te rog, a răspuns Mihai.
— Tată…
În acel moment, am știut că familia noastră era completă.
Nu perfectă. Dar adevărată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.