Cuvântul acela a rămas suspendat în aer, greu, apăsător.
„Tati”.
Victor a simțit cum i se strânge ceva în piept, mai tare decât durerea de la coastă. Nu pentru că îl durea, ci pentru că îl lovea adevărul. Nu se gândise niciodată la el ca la „tati”. Fusese mereu furnizorul. Cel care trimitea bani. Cel care semna hârtii. Cel care lipsea.
Loredana a lăsat gemenii jos, pe covor, și i-a tras aproape de ea. I-a ținut cu un braț, iar cu celălalt a scos telefonul din buzunar.
— Stați cuminți, mamă… — le-a șoptit, cu lacrimile curgându-i pe obraji —. Tati e aici… tati e puternic…
Victor auzea tot. Fiecare respirație a ei. Fiecare suspin.
— Nu știu ce să fac… — a murmurat ea, mai mult pentru sine —. Doamne, dă-mi minte…
A sunat la 112. A vorbit repede, clar, cu o maturitate pe care Victor nu i-o atribuise niciodată.
— A căzut pe scări… e inconștient… respiră, are puls… sunt doi copii mici aici… da, da, aștept…
A închis și și-a dus mâna la gură, încercând să-și stăpânească plânsul. Apoi, cu o blândețe neașteptată, i-a vorbit din nou lui Victor, de parcă ar fi știut că o aude.
— Domnule Victor… știu că nu m-ați ascultat niciodată… dar copiii au nevoie de dumneavoastră… — i-a șoptit —. Nu plecați… vă rog…
Lacrimile ei au căzut pe cămașa lui.
Atunci s-a întâmplat ceva ce nu mai simțise demult. Vinovăție. Nu din aia superficială, ci una adâncă, rușinoasă. Pentru toate serile în care plecase fără să-i vadă. Pentru zilele în care banii fuseseră mai importanți decât brațele lui.
Sirena ambulanței s-a auzit în depărtare.
Loredana a început să tremure. A strâns copiii la piept și a spus, aproape ca o promisiune:
— O să fie bine… o să vezi… tati e aici…
Atunci Victor n-a mai putut.
O lacrimă i s-a scurs din colțul ochiului. Apoi alta. Și alta. Și-a deschis ochii.
— Sunt… sunt aici… — a spus încet.
Loredana a tresărit speriată.
— Domnule Victor?!
L-a văzut conștient. Cu lacrimi pe față. Cu privirea pierdută.
— Ați… ați fost treaz tot timpul?
A dat din cap, rușinat.
— Am fost un prost… — a șoptit —. Un prost care a vrut să vadă dacă cuiva îi pasă…
Ea l-a privit lung. Fără furie. Fără reproș.
— Atunci ați văzut… — a spus simplu.
Când ambulanța a ajuns, Victor a întins mâna. Nu spre telefon. Nu spre costum. Ci spre copii.
Matei i-a prins degetul. Mara s-a lipit de pieptul lui.
În seara aceea, în patul de spital, Victor a plâns ca un copil. Nu de durere. Ci de rușine. Și de recunoștință.
A doua zi, a făcut primul lucru adevărat din viața lui.
A renunțat la control.
Și a început, pentru prima dată, să fie tată.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.