Telefonul a vibrat din nou pe masă, iar eu l-am lăsat să sune. Nu din răzbunare. Dintr-o liniște nouă, stranie, pe care nu o mai simțisem de ani buni.
Am stat și m-am uitat la bradul meu mic, cumpărat din piață, cu globuri vechi, unele ciobite, altele de pe vremea când Maria era încă aici. Nu arăta ca în reviste. Dar era al meu.
După al nouăsprezecelea apel, Mihai a lăsat un mesaj. Vocea îi tremura. Nu mai era sigur pe el. Nu mai era fiul care știa că tata va rezolva orice.
„Tată… sună-mă. E important.”
Am închis telefonul și am mai sorbit o gură de whisky. Important fusese și când eu făceam calcule la lumina slabă din bucătărie. Important fusese și când stăteam cu geaca pe mine, ca să nu pornesc căldura.
A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Am făcut curat în casă, așa cum făceam înainte de Crăciun. Am scos cutia cu acte. Contracte. Hârtii. Tot ce semnasem fără să citesc cu adevărat, doar pentru că „așa e normal”.
Am sunat un avocat din oraș, un om simplu, recomandat de un vecin. I-am spus totul, fără ocolișuri. A ascultat. A tăcut. Apoi mi-a spus calm ce drepturi am și ce pot face.
Pentru prima dată, cineva mi-a vorbit ca unui om, nu ca unui portofel.
După-amiază, Mihai a apărut la poartă. Nu m-a sunat. A bătut, așa cum făcea când era copil. L-am privit pe geam înainte să-i deschid. Părea mai mic.
Am deschis ușa.
„De ce n-ai venit la aeroport?” a întrebat, direct, cu un amestec de supărare și panică.
„Pentru că nu mai sunt șoferul nimănui,” i-am spus.
A urmat o tăcere grea. Apoi au venit reproșurile. Că i-am pus într-o situație penibilă. Că părinții Ioanei au fost nevoiți să ia un taxi. Că n-a fost frumos.
L-am ascultat până la capăt.
Apoi i-am spus tot. Despre bani. Despre rate. Despre nopțile în care număram lei. Despre Crăciunul în care nu aveam loc.
Ioana a venit și ea mai târziu. A încercat să minimalizeze. Să spună că am înțeles greșit. Că n-a fost cu răutate.
I-am privit pe amândoi și am simțit, pentru prima dată, că nu-mi mai e frică să pierd ceva.
Le-am spus clar: casa va fi pusă pe pauză. Fie își asumă ratele, fie se vor lua alte decizii. Nu amenințări. Realitate.
Au plecat fără să mai spună nimic.
Crăciunul l-am petrecut singur, dar nu singuratic. Am gătit curcanul Mariei. Am pus muzică veche. Am mâncat încet.
După Anul Nou, Mihai m-a sunat din nou. De data asta altfel. A cerut să vorbim. Nu despre bani. Despre noi.
Lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Dar s-au schimbat. Pentru că, uneori, cel mai mare dar pe care îl poți face familiei tale este să te respecți pe tine.
Iar eu, la șaizeci și doi de ani, am învățat în sfârșit asta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.